Sfoara de tăcere

                     

                            Motto:

                            Dacă eu, arhaic, sunt forţat să tac,
                           Vor cânta prin  mine flori de liliac!               

Gust de faguri poartă cerul
În amiază surâzând
Și-o vocală aurie
Ţopăie pe lunci de gând.
Oferit am fost de-o rază
Pe jumatea unui cent
Unui corb sosit din smoală
În destinul inocent.

Torc izvoarele tăcerii
Fir de murmur cristalin
Şi din stânca zvăpăiată
Un balaur de suspin
A mâncat fiul luminii,
Coborât lângă izvor,
Că purta-mpietrite vene
Prin tăcerea unui dor.

Eu nu mai ridic altare,
Dar pot lua înțelepciune
Din izvoarele de flăcări
Slobozite din tăciune,
Fug eclipsele ciudate,
Fug în haită prin destine
Și prin creierul meu sună
Menuet de carabine.

Uite luna-mbujorată
Poartă-n roză cobiliţă
Bluza ei cu şnur de aur
Şi o galbenă rochiţă.
Speriat, în râu de vise,
Glonțul vremii, la răscruci,
A şoptit cu glas de fluturi:
Lasă victima şi fugi!

Apoi, de prin mlaştini triste
Vin tăcerile-n altar
Și o lebădă se-mbracă
În culori de sărindar.
Muntele, culcat în palmă,
Torcând versuri pe furiş,
Peste groapa dezvelită
Îl dau lumii mărunţiş.

Astfel, s-a trezit în mine
O clopotniţă-a luminii,
Iar pe sfoara-i de tăcere
Se coboară Heruvimii 
Să-mi scoată din limba moale,
Fluierând de jos în sus,
Ghimpele scăldat în sânge
Din coroana lui Isus.

09.09.2016