E primăvara

Atinge-mi sufletul cu floarea zâmbetului tău,
Atinge-mi visul cu zborul florilor tale,
Umple-mi văzduhul inimii cu aripile tale deschise.
Înflorește pe câmpia sufletul meu,
Trezește-ți simțurile, descătuşează-ţi izvoarele trăirii!
Focul dragostei aprinde-l în palma mea deschisă,
Inundă-mă cu tine până la hotarul întrebării:
Eu cine-ţi sunt?
Ocupă-mă cu tine, ia forma liliacului din mine, deschide-ți ramurile pe trupul, pe ființa, pe destinul, pe Universul din Noi!
Totu-i numai farmec, totu-i numai vrajă, 
năvălesc pe ramuri flori de liliac. 
Izvorul Iubirii visează în palmele tale de foc.
Tu cine-mi eşti?
Ah, trebuia Soarele Iubirii să-mi șoptească: 
e primăvara, numai primăvara.

Ard făclii de vrajă în candela trupului meu!

Focul din mine ești tu!
Da, e primăvara cu clinchet de verighete.
Pe frontispiciul Iubirii scrie:
Provoacă-mă-n frumos și-ți ofer Veșnicia.

LA MULȚI ANI!

30.12.2017

Poarta

Am închis Poarta vorbei și-am deschis Poarta inimii

în fața ta, Iubire.

Am lăsat florile să vorbească și am deschis Poarta auzului.

Șoapte  de iubire m-au inundat.

Am deschis Poarta zborului spre mine

și mii de păsări și-au întins aripile de iubire.

Am deschis Poarta iernii și fulgii iubirii s-au topit de dor.

Am deshis și Poarta Urii, 

dar valul de lumină a inundat acest ținut. 

Și după ce-am deschis salba intrărilor luminoase , 

am pășit și eu, de afară în mine,

prin Poarta Iubirii.

Acolo era Dumnezeu.

25.12.2017

Un castan cu floarea plânsă

                                            

         

Coloritul viu al vremii s-a pitit la repezeală
Prin grădina vrajbei negre dominată de urzici,
Între inimi, cu migală, spațiul prinde cu sfială
Să-și topească depărtarea cu lumini de licurici.

Covorașul viu din pleoape fuge-n lotca fermecată
Ca un marinar destoinic pe al apei tainic fir,
S-a schimbat sârma ghimpată în hartie creponată
Doar să scape de răcoare, crudul pui de trandafir.

Trosnesc oasele confuze în genunchi de poticnire
Sau poate-a căzut rugina prin altare fără ploi.
Gol de raze,-n dor subțire, soarele plin de uimire
Paște iarba de pe gânduri printre turmele de oi.

A rămas în urmă visul care peste somnuri geme
Ca un pântec de lumină cu tentacule-n poveri,
Clipa s-a umflat în pene, îmbătată prea devreme,
Pe când orologiul zilei doarme-n șalul de tăceri.

Nu ma duce în ispită, răstignește-mi evadarea,
Și nu mă lăsa, Mărite, să-mi port pașii spre păcat.
Peste zarea ce mă doare, dă-mi o cupă de răcoare,
Când mi-așezi în plete visul, de zăpadă, colorat.

Ramul viu din glie trage doar esențele smerite,
Vântul plin de nostalgie a luat macii în răspăr,
Două stele, năcăjite, plâng un sâmbur, la ursite,
Că tot cerul lui mirific este miezul unui măr.

Ard oglinzile-ndoielii prin ocean de tuberoze,
Tot nisipul reflectării s-a pitit în cuib de cuci.
Vindecat de echimoze, de prin cele patru roze,
A prins viață infinitul peste brațele de cruci.

Inima se-mbracă-n zebră lângă marea adormită,
Îmbătat de-un val albastru gândul moțăie tăcut.
Cu privirea umezită, aud zgomot de copită
Peste trupul meu de iarbă cu bretelele de lut.

Porumbeii fericirii nu mai dau prin lume veste.
Șinele din gara-nchisă au pornit fricoase-n sus,
Iar domnița astăzi este, în amara mea poveste,
Un castan cu floarea plânsă, precum ochii lui Isus.

28.12.2017

Valea râvnită

Înnoptează în valea sânilor mei,

Așază-ți capul pe murmurul cerului din ei.

Soarbe mireasma trandafirilor din valea regilor,

Culcă-ţi gândurile pline de culoare,

La umbra lor.

Palmele gingașe, nerăbdătoare şi însetate,

Lasă-le în zborul lor, suav, să mă alinte.

Odihnește-ți timpul flămând de iubire

Între cele două cupe obraznice de cer întors

Vegheate de nurii nărăvași ai dorinţelor.

Seara, poartă-ţi paşii gândului pe fiecare cupă,

Pe fiecare potecă arzătoare şi plină cu sânge fierbinte ce brăzdează aceste cupe.

Urcă-te pe vârfurile irezistibile străjuite de cercuri arămii

Și priveşte soarele iubirii.

Primele clipe ale veşniciei dorm sub nurii vulcanici.

Ce fierbinte este așteptarea atingerii lor!

Țipă chemarea în ei, prin bluziţa goliciunii fireşti.

Este primăvara dorințelor și poarta de la intrare este închisă pe dinăuntru.

Nu-i nimeni acasă.

24.12.2017

Am uitat să evadez

Ţi-am adunat în palme cerul scurs de sub gene.

Macii visători din lanul obrajilor,
adormiţi la umbra răcoroasă a zâmbetului tău, i-am adunat.

Am cules fraga zâmbetului tău în coș de buze.

Cu secera iubirii am tăiat otava caldă şi foşnitoare a minunaților tăi ochi, să-mi acopăr destinul cu farmecul ei crud.

Mistuitoarea pădure a părului tău a tatuat orologiul simțirii mele prin suave și repetabile atingeri.

Linia vieții am transferat-o din palma ta peste luminoasa nemărginire a sufletului meu.

Şi câte şi câte nu am de adunat de la tine, până când, îmbătat de farmec,
m-am trezit prizonier.

Și-am uitat să evadez din tine, nemărginită floare de iubire!

24.12.2017

Colind pentru orfanii lumii

                                       
                                              Motto:

“Printre nămeţi murdari, ai unei lumi nătânge,

Plecat-am să colind cu leru-i, Doamne, ler,”

(Colindul lacrimei - Angelina Nădejde)

Prin nămeţii amintirii, din trecute lumi nătânge,

Am plecat să jelesc dorul pentru stelele ce pier,

Cu izvoru-nfipt în sânge, râul lacrimii se plânge,

Că s-a dus tot rostul lumii să colinde, sus, pe cer.

Eu şi mâine fac molitvă pentru cei uitaţi de lume,

Care zac în lutul reavăn prin tăceri şi suferinți,

Chiar și valul fără nume, la guriţă face spume,

Pentru cei plecați din lume pe poteca celor sfinţi.

Plânge-n colivii de suflet dorul aprig de colinde,

Se-aud doinele cântate pentru noii condamanți.

O tristeţe mă cuprinde, şi durerea iar m-aprinde,

Când zăresc orfanii lumii că de vise sunt furaţi. 

Gândul saltă ochiul ager către liniştea din soare

Şi tot cerul se ascunde prin icoanele de lut,

Pe când eu, la fiecare, m-aş duce la sărbătoare.

Să trezesc în el colindul pentru tot ce-a dispărut.

Cu sfială m-aplec, astăzi, doar la nuferii gândirii

Şi din stele iau puterea să scap lumea de nevoi,

Numai cumpăna iubirii, din izvorul amăgirii,

Scoate ciutura prea plină cu tristeţile din ploi,

Lăsând crucea răstignirii să colinde peste noi.

23.12.2017

Stau pe prispa unei stele...

Stau pe prispa unei stele și-n livada fermecată
Privesc Puii cum se joacă în ograda unui veac
Și-n atâta armonie care zburdă-n bolta vie
Cloșca scormonește lutul unde dorurile zac.

Carul Mare, cu proțapul, pune ținta pe Luceafăr
Apoi moțăie șăgalnic prin tăcerea-n care stau
Și c-un polonic de stele, de prin faguri de mărgele,
Luna, scoate ca simbrie, miere veșnică să beau.

Constelații fără formă, fără număr, fără spațiu
Joacă-n holdele-amintirii în mișcări de menuet,
Și din arderi lungi, rebele, sosi-n fața casei mele 
Un pulsar cu chip de înger și cu ochii de poet.

Văd că numele mi-l poartă. O ciudată-asemănare
Oglindește-n ea misterul unui puști cu ochii vii,
Laptele-n Lactee curge, când privirea lui străpunge
Sufletul ce șade-n mine într-un pat de poezii.

 Licuriciul fericirii vine-n vis de dor romantic
 Să-și adape osteneală la izvorul pătimaș,
 Și prin liniștea stăpână, Luna, m-a luat de mână
 Cum ia mama, la-nceputuri, pe firavul copilaș.

 Au sosit la gard trei stele și-alte trei din galaxie
 Pun în tinda așteptării un cuib alb de rândunea,
 Degustând nemarginerea, mi-au citit în vers menirea,
 Iar pulsarul le-a dat voie să se culce-n lira mea.

 Prin oftat de dor albastru, liliacul haina-și zvârle,
 Tot zaplazul se afundă în parfumu-i visător,
 Apoi s-a umplut de stele și în față casei mele
 Obosit, lipsit de gânduri, s-a culcat într-un picior.

 Sufletul se-rupe-n două, vraja-n chin mă perpelește 
 Când în gamba stângă, iute, un cârcel s-a-nșurubat,
 Și cu dinții-nfipți în carne, a prins cerul să răstoarne,
 Iar eu mă trezesc în lacrimi cu picioru-anchilozat.

30.09.2017
  

Toamna primăverii

                                       Motto:

această destrămare dulce

mă curge spre liman de renunţare

                                                           ( Ada Nemescu)

Destrămarea curge dulce către malul renunţării,

Dorm încătuşări sinistre spânzurate de suspin.

Din apusul cald al zării, eu, cu buzele chemării,

Scot din palma de-nchinare, rupte, limbile de spin.

Chiar în palma-alăturată, prin tăcerea găndăcie,

Micul bulgăr de lumină și-a pus haina ruptă-n cui,

Viața ce-mi fu dată mie se destramă prin câmpie

Şi-ntre pliuri reci de umbre sunt ecoul nimănui.

Răvășite-n carnea crudă, visele se duc din oase

Către rănile deschise, precum sângele din trup,

Câte rochii de mătase duce luna peste case

Până golul meu de tine chiar cu tine să-l astup?

O să vină ierni nătânge cu firman de răzvrătire

Iar prin albii de-ndoială disperările tresar,

Încă nu-și revine-n fire, vântul fără contenire,

Găsind lanul de mirare la cicoare-n calendar.

Dar nu-mi pasă de se stinge alba, flacără, vioaie

Ridicată din oglinda ciobului de timp stingher,

Și când fulgerul se-ndoaie, prin grăunțele de ploaie,

Știrb, găsit-am curcubeul, pus în lacrima de cer.

Sufletul se scurge molcom, fară pinteni și armură,

Ca un râu gălbui de toamnă prin nostalgice livezi

Doamne, ce potop de ură mi-ai zvârlit în bătătură

De-a-nflorit la mine-n plete focul rece din zăpezi ?

08.12.2017

5.00

Primăvara toamnei,

Spânzurată-n grinda vremii, cu șiretu-i de aramă,
Toamna și-a lăsat cocorii în cerdacul cu poveri,
Din clopotnița luminii, surde pârtii se destramă
Și-n tăcerea cafenie fug spre ziua ce-a fost ieri.

Alte două anotimpuri s-au topit în neguri grele
Și-au rămas în constelații numai primăveri de soi.
Scoica plânge rușinată și, din pântecul cu stele,
Vede nufărul visării, stând cu cizma prin noroi.

Licuriciul, prin livadă, sună-n cornul deşteptării,
Apoi toarnă din covată focu-n felinaru-i vechi.
Șade salcia turcește, despletită-n pragul serii
Şi, cu palmele-nverzite, trage râul de urechi.

La sfârşitul zilei triste şi tic-tacul din perete
Sparge-n dinţii relaxării orele din şezământ,
Caii norilor sălbatici rup, cu boturi de regrete,
Fruntea ierbii, furişată,-n buzunarele de vânt.

Heruvimii lin coboară peste trandafirul zării,
Diligenţa răzvrătirii printre pomi s-a strecurat.
Iute, aruncând năvodul, lacrima descătuşării,
Prin troiţa adormită, a scos viscolul din sat.

Ochiul argintiu al nopții stă pitit după uluce,
Când în flautul visării tresar mugurii posaci,
Palmele însângerate le ia Sfântul de pe cruce
Şi le pune-n răni albite, primăvara, prin copaci.

Nisipul tăcerii

Am ajuns la plus Infinit
Și tăcerea mi-a zis:
Nu aici trebuie să cauți
Soarele ascuns în scorbura norilor
Ca șarpele-n caria unui trunchi!

Am plecat spre minus Infinit
Cu sacul îndoielii plin de-o lumină lichidă,
Dar clepsidra existenţei s-a spart pe drum
Şi nisipul tăcerii a început să curgă în sus.

Sau poate era sufletul...

20.08.2017