Un castan cu floarea plânsă

                                            

         

Coloritul viu al vremii s-a pitit la repezeală
Prin grădina vrajbei negre dominată de urzici,
Între inimi, cu migală, spațiul prinde cu sfială
Să-și topească depărtarea cu lumini de licurici.

Covorașul viu din pleoape fuge-n lotca fermecată
Ca un marinar destoinic pe al apei tainic fir,
S-a schimbat sârma ghimpată în hartie creponată
Doar să scape de răcoare, crudul pui de trandafir.

Trosnesc oasele confuze în genunchi de poticnire
Sau poate-a căzut rugina prin altare fără ploi.
Gol de raze,-n dor subțire, soarele plin de uimire
Paște iarba de pe gânduri printre turmele de oi.

A rămas în urmă visul care peste somnuri geme
Ca un pântec de lumină cu tentacule-n poveri,
Clipa s-a umflat în pene, îmbătată prea devreme,
Pe când orologiul zilei doarme-n șalul de tăceri.

Nu ma duce în ispită, răstignește-mi evadarea,
Și nu mă lăsa, Mărite, să-mi port pașii spre păcat.
Peste zarea ce mă doare, dă-mi o cupă de răcoare,
Când mi-așezi în plete visul, de zăpadă, colorat.

Ramul viu din glie trage doar esențele smerite,
Vântul plin de nostalgie a luat macii în răspăr,
Două stele, năcăjite, plâng un sâmbur, la ursite,
Că tot cerul lui mirific este miezul unui măr.

Ard oglinzile-ndoielii prin ocean de tuberoze,
Tot nisipul reflectării s-a pitit în cuib de cuci.
Vindecat de echimoze, de prin cele patru roze,
A prins viață infinitul peste brațele de cruci.

Inima se-mbracă-n zebră lângă marea adormită,
Îmbătat de-un val albastru gândul moțăie tăcut.
Cu privirea umezită, aud zgomot de copită
Peste trupul meu de iarbă cu bretelele de lut.

Porumbeii fericirii nu mai dau prin lume veste.
Șinele din gara-nchisă au pornit fricoase-n sus,
Iar domnița astăzi este, în amara mea poveste,
Un castan cu floarea plânsă, precum ochii lui Isus.

28.12.2017