Dar dacă vin ?

  

Sunt singur în imperiul sincerității
O mână duioasă prin plete-mi trecea
Degetele tristeții.

Inima se culcă în palma ta măiastră
Coborătă peste clipa noastră.

Sunt singur
Şi roua ochilor tăi mă protejează de întuneric.
Melcul măsoară fuga timpului prin clepsidra îndoielii,
DA-ul pornește războiul cu negarea realului.

O scoică-n putrefacție scuipă perla cuvântului
Înainte de închiderea sicriului.

De azi mortul se-ngroapă-n cer .

Lumina năvălește-n smoala genunii când trec
Ce mai vrea și Luna asta de mă roagă să nu plec?

Eu am luat bilet numai dus...către  tine.

Vântu-mi spune să cobor la prima apocalipsă
Dar cu celelalte ce fac?

Urmașii nu pot îndura atâta tăcere,
N-au cum să ducă planeta-n spate până la fântâna dorului.
Mai bine pun cămașa la uscat pe ața vieții
Și sap în pântecul pământului
Până ajung pe partea ceealaltă a lunii,
Să moară geloșii, nebunii.

Draga mea paște oile pe câmpia ne-mplinirii,
Iar eu aprind speranțele
De la ultimul fulger scăpat din furtună.

Este totuși Joi, iar mâine, Miercuri,
Intrăm în Post restant.

Cri, cri, cri... dă drumul la copii
Să latre în noaptea nebună
La ultima lună,
Că oricum la noapte ea piere... în luna de miere.

De voie bună și nesilit
Cu munții-n brațe m-am trezit,
Era ultimul munte de suspine
Cumpărat pentru mine.

La poalele lui, nărăvaș, un cântec pleca la oraș,
La școală mergea sau poate la liceu
Coleg să fie cu Dumnezeu,
Sau la facultate, mai sus,
Să stea cu Iisus.

Dar când deschis-am ochii mai bine
În linia vieții, brăzdată-n suspine,
Tu stăteai neclintită
În palma mea ruginită.

Soarele s-a strecurat ușor
Să-l beau din ulcior,
Iar luna, sărmana, tot ea
Adormise-n lacrima ta!

Este-n tăcere iubirii atâta dezmăț
Că vreau să te-nvăț 
Cum să dai de mine
Numai prin tine
Când stai supărată
În lună-mbrăcată
La starea civilă.

Dar dacă vin, copilă?

27.01.2019

Divinele-ndurări...

Divinele-ndurări venit-au din genune

Să-mi lase la icoană o mică rugăciune.

Din ochii Precuratei o lacrima-a pornit

Doar eu o văd la mine și-s tare fericit.

Eu am slăvit prin vreme mărețele idei

Și-am pus în galantare frumosul ca temei

Mereu am fost cu ochii pe micile icoane

Zi facem din noapte prin vise diafane.

Purtam pe brațe sfinții ca pe prințese dulci

Cum soarele își poartă visările pe lunci,

Le ridicam la stele sau stelele-n convoi

Le aduceam sfielnic, aici, în sat la noi.

Dar vremea-i ca o frunză plecată pe cărări

Și eu găsesc în suflet divinele-ndurări,

Viața-i parfumată cât tânăr sunt și viu

Pe când la bătrânețe tot sensul e pustiu.

Pe când la bătrânețe tot sensul e pustiu

Viața-i parfumată cât tânăr sunt și viu,

Chiar de găsesc în suflet divinele-ndurări

Vremea-i tot o frunză plecată pe cărări.

Eu aduceam sfielnic, aici, în sat la noi,

Icoanele pe sticlă cu stelele-n convoi,

Cum soarele își poartă visările pe lunci

Purtam în brațe sfinții ca pe prințese dulci.

Zi făceam din noapte prin vise diafane

Mereu am fost cu ochii pe micile icoane,

Am pus în galantare frumosul ca temei

Și-am tot slăvit prin vreme mărețele idei.

Doar eu o văd la mine și-s tare fericit

Din ochii Precuratei o lacrima-a pornit.

Să-mi lase la icoană o mică rugăciune

Divinele-ndurări venit-au din genune .

22.01.2019

Dar ce păcat

Îți lasă-n voia sorții, frumoaso, suflețelul

Și ți-l întorc mai aprig ca focul și oțelul.

În el ți-așez, cu stele, frânturi de Paradis

Și-a florilor splendoare în nopțile de vis.

Te-nvăț să-mi fii o floare cu fața către cer

Prin râuri de iubire născute-n adevăr.

Ți-ofer nemărginirea scutită de prăpăd

Și chiar de fugi din mine, prin mine te revăd.

Cu florile din suflet, grădina mea de moare

Nu mai sosește-n mine nici umbra de la Soare.

Din mine ies castanii să vadă la portiță

Cum stau în rujul toamnei pe buze la domniță.

Și dau din mine totul de-mi dai ceva-napoi

Mă simt un munte-n horă de suntem amândoi.

Din ochiii tăi mirifici ia Domnul, pentru toc,

Cerneală ca să-mi scrie destinul prin noroc.

Oftează-ncet oglinda când simte trupul tău

Și ceru-și varsă-n mare părerile de rău.

A lumii floare-aleasă în mine-și face loc

Dar ce păcat, frumoaso, că nu-mi vorbești deloc.

17.01.2019

Clepsidra uitării...

                                  Motto:
                         " în clopotnița trupului 
                           o alunecare pe geana abisului 
                           ne e semnătură "
( Elena Maria Chindea-Gerra) 

Clepsidra uitării se-nvârte pe-afară
Prin sângele nopții mai trec lilieci,
Tu, lasă-mi aprinsă iubirea de seară
De fi-va, iubito, pe-aicea să treci!

Un ceai de cuvinte în cană se-agită 
De arderea oarbă aminte mi-aduc,
E liniştea noastră şi seacă, şi vană
Cum tristă e jalea în glasul de cuc.

În țăndări albastre zăpada se sparge
O haită mănâncă din pântecul gol,
Și noaptea aruncă pe nalte catarge
Un val muribund spre ultimul rol.

În trupul de ghiață se-aud santinele,
Se sparg edificii prin palmele reci,
Îţi las testamentul pe genele mele
Citește-l, iubito, pe-aicea de treci!

Se pierd prin tranşee vrăjitele zile
E doliu pe patimi, pe ploi şi pe vânt,
Speranța răzbate şi-mi strigă: copile,
Pe râul durerii, fă punți din cuvânt!

Cu tristele ciuturi scot apa pupilei,
Genunchii se-ndoaie pe treapta de sus,
Din degete oarbe doar şarpele milei
Cu mirul salvării pe frunte m-a uns!

Pereții-și strecoară casanta coroană
Prin razele triste căzute-n şuvoi 
Şi lumea respiră, învinsă, sărmană
Ca ceața uitării căzută prin noi!

Doar neguri se-ntind pe clipele goale,
Prin scoică jeleşte o perlă de vis,
Călăul cu barda, zvârlită cu jale,
Pe gâtul iubirii poemul și-a scris.

Şi totuşi, iubito, e clipa ce-și plânge
Coroana strivită sub urmele seci,
Îți las testamentul, cu lacrimi de sânge:
Să vii pe la mine, de fi-va să treci!

Să vii când învie o aripă moartă,
Să vii când se-nalță lumina din stea!
Sau, mai bine, cu mama la poartă
Aduceți ulciorul ca Sfântul să bea.

Flămânda uitare în pântec răsare
Și smoala nătângă se duce-n pripas,
Când zorii de aur ieși-vor din Soare
Tu vino, iubito, să-mi faci parastas!

Așază stergarul pe liniștea-mi vană
Și-mparte colacii sub cetina grea
Vorbeste cu Luna, la mica pomană,
În loc de colivă  poeme să-mi dea!

08.01.2018

Dezertorii

Într-o rece dimineață cum eram pe prispă-afară

Auzii-n casa tăcerii, Eu-ul meu cum se văita:

“Fără pic de supărare, și nu vreau să mi te doară,

Dar cu-adâncă plecăciune, azi din tine voi pleca !”

Sufletul se scaldă-n patimi și-n destinul tot mai greu

Capul necuprins de teamă a-nceput să-mi zică sec:

Iartă-mă că spun,Stăpâne, dar acum pe drumul meu,

Dacă-i vremea răzvrăirii, iute mi-aș dori să plec!”

Chiar și mâinile nervoase, vor să fugă-n lumea largă

Parcă-s toate ala-ndala de nu simt păreri de rău,

Și picioarele șoptit-au: “ia-ți acum o nouă targă

Șă-ți duci, fără ostenire, trupul gârbovit al tău!”

Și nu mi-au cerut armură, sare, lapte și nici pâine,

Dar pornit-au cu ardoare, fără griji, fără nevoi,

Cum pășeau pe valea mare, auzind lătrat de câine

Se-mbulziră, prinse-n frică, și-mi fugiră înapoi !

Moale inima-mi supină în oceanul de tăcere:

“Ia-ți fugarii, măi poete, nu mai fi așa pornit!”

Sufletul, ca piatra morii, sparge munții de durere

Și primesc toți dezertorii...că furtuna s-a topit!

13.01.2019

Mă topesc de dorul tău

 

Varsă doruri peste punte 

Cerul prins în somn lăptos,
Reci, coboară de la munte
Lacrimii argintii pe jos!

Şi prin stropii ce-au să cadă
Cu mustăţi subţiri de stea,
Alb, la tine în ogradă
Voi sosi prin fulgi de nea!

Dragi, copiii plini de viaţă
Mă vor închega duios
Şi-mi vor pune chiar pe faţă
Morcov roşu şi frumos!

Şi cu ochii de cărbune
Voi privi pe geamul tău
Şi la mine-n piept, să sune,
Va începe dorul greu.

Chiar de frigul mă îngheaţă
Când se lasă ziua rece
Voi dormi ca om de gheaţă
Peste clipa care trece.

Eu voi sta în haine albe
Şi cu lacrimi de cărbune.
Tu cu vorbe roze, dalbe
Vei şopti uşor la lume.

Vei zice cu glas de vară,
Prin sublimul din ogradă
Că te-ai măritat aseară:
Eu sunt soţul de zăpadă.

Şi-n iubirea ce ne leagă
Am să văd cum timpul rău
Bagă iarna în desaga
Plecând trist pe firul său.

Apoi, cerul iar va frige
Si-un cadou primi-voi eu:
Nepoftitul soare-nfige
Suliţii vii în trupul meu.

Vor porni puhoaie-n munte
Ce vor rupe stratul rău.
Eu, topindu-mă în curte
Voi muri…de dorul tău!

29.11.2013

La tăiat de porc

Saltă flacăra vioaie pe porc paiele suspină
Avem țuică la ibric, carne și slănină.

A rămas pierdută-n gol, rece, dimineața,
Domnul și-a lăsat de sus gerul și mătreața.

Porcul nostru, ce păcat, fu cuprins de jale
Că bunicul, c-un cuțit, i-a sărit în cale.

De prin norii amintirii, buna-mi zice: “muică,
La pârlit de porc să bei cântecul din țuică!”

Să-mi daţi anii înapoi, vânători ai sorții,
Eu deloc nu recunosc veşnicia morții.

S-a rujat cu sânge cald, apoi zace-n paie
Iataganul ce-a făcut pacea să se-ndoaie.

Azor tremură stingher că-n ograda mică
Horcăit grotesc de porc, încă se ridică.

Ard pe munții de şorici paiele cu jale
Tot așa și anii mei s-au pârlit în cale,

Abia azi am priceput, sub morman de paie,
Că nu porcul s-a pârlit, ci puștiul Nicolae.

Mi-au luat anii fericirii, vânătorii sorții,
Dar eu tot nu recunosc veşnicia morţii.

Şi visez prin timpul scurs bunul cum se duce
Să-ncropească pe şorici liniştea din cruce,

Și din cruce să-mi răsară bucurie aleasă
La pârlit de porc să fiu la măicuța-acasă.

Și tot stau pierdut la geam, huruie tramvaie
Și-l aștept, și nu mai vine, puștiul Nicolae.

Ars-au paiele plângând, anii sunt ca ceața,
Domnul peste mine-a pus gerul și mătreața.