Dulce pictoriță

Farmecul se-așează peste pânza trează
Ca un Soare molcom pe obraz de lac,
Dulce pictoriță, oare prin ce vrajă
Tu mi-ai pus pe suflet flori de liliac?

Cine-ți pune îngeri printre acuarele?
Cine-ți dă putere, pomii să-nflorești?
Dulce pictoriță, iei culori din stele
Sau din vraja mării tu mă zămislești?

Îmbătat de farmec, adoram castanii
Și cu liliacul, vrut-am să-i cunun,
Dulce pictoriță, barza sau bâtlanii
Așezară bruma-n părul meu nebun?

Obosit se-ntinse murgul meu sălbatec
Și-n livada rece ochii lui s-au stins,
Dulce pictoriță, trupul meu molatic
De plăceri rebele nu va mai fi nins .
 

Azorel, sărmanul, copleșit de gânduri
Cu mine sub lespezi moțăie posac.
Dulce pictorită, pensula de vânturi
Pe mormânt mi-așază flori de liliac ?

13.01.2018


Mulțumesc domnișoarei Amira Ivancea pentru acceptul dat privind postarea tabloului la poezia prezentă.

Lasă-mi onoarea

Balauri de ceață pătruns-au prin mine

M-apasă pe suflet al pietrei păcat,

Și jugul durerii sub brazde mă ține

Că soarele nostru l-ai pus la iernat.

Se-așează pe gânduri o pânză ciudată

Mă simt un cadavru cu trupul de lut,

O floare se stinge, dar viața mi-arată

Că viermii pieirii pe mine m-au vrut.

Privesc înainte, e noaptea confuză

Şi corbii-mi sosiră pe umerii goi,

Şi totuşi mi-e teamă, sălbatecă muză,

Că steaua iubirii ai rupt-o la doi.

Ia-ți parte luminii din zâmbetu-i rece

Şi lasă-ne-n luptă, ca bravi cavaleri,

Tristeţea se-nfruptă din timpul ce trece

Brăzdat de povară, sluţit de dureri.

Sau du-mă departe cu negre corăbii

Pe marea de sânge cu țărmuri de iad,

Să văd în uitare cum cârduri de vrăbii

Pe mine presară crenguţe de brad.

Sunt piedici în faţă, în spate-s zăvoare

Şi timpul ne sfarmă cu biciu-i mişel,

Când stai în visare, tu rază de soare,

La mine ți-e gândul, dar trupu-i la el.

Eu văd că te doare şi ştiu că ţi-e teamă

Să laşi în văzduhuri sălbatecul dor,

Dar lasă-mi onoarea, ca ultimă vamă,

Să-nvăţ pentru tine, iubito, să mor.

10.01.2018

Trenul

Cine-n lume face legea, cine face legământul

Cine pune omenirea în destinu-i diafan?

Eu, de n-ar fi amintirea, nostalgia și cuvântul,

Fericit aș sta în mine ca un pașă pe divan.

Trece frunza-mbujorată peste lanul de cicoare

Ca o luntre verde-crudă, plutitoare pe uscat,

De sub stâncile sfioase în zori au pornit izvoare

Poftele să-mi potolească, și să nu cad în păcat,

Și de-mi este cu putinţă să mișc trenul veşniciei

Toate șinele iubirii prin mine vor face nod,

Apoi blând, ca impiegatul, în cușeta bucuriei

Mă las pradă aventurii ca un falnic voievod.

Nu ştiu gara unde este, nici peronul care vine,

Dar cuprins de nostalgie, aburi scot şi fluier iar,

Tu coboară-te din tine şi mireasă urcă-n mine

Că trenul cu patru stofe te va duce spre altar.

04.01.2018

Fiul zilei

Dimineața: Cu ghiozdanul la spinare, fiul zilei în pas domol, pe sub stele-și duce coama, somnoros, pe cerul gol.

Prânz: Printre mieii plini de viață, sus, pe pajiștea de flori, fiul zilei în pas cu luna, joacă țurca printre nori.

Amiază: Cum cosașul stă la masă pe otcoșul răstignit, fiul zilei printre ciute, la umbrar s-a tolănit.

Amurg: Stors de drumuri și căldură, după marele-i urcuș, fiul zilei, fără vlagă, merge-agale la culcuș.

Noaptea: Pune plapuma de stele, ziua, peste dragu-i fiu, când ajunge-n țarcul vremii ca un cal trandafiriu.

Dar la miezul nopții calde când tăcerea urcă-n van,

Fiul zilei, ștrengărește, fuge-n floarea de castan.

Apoi, Dumnezeu mai știe, cum în zori, plin de mister,

Ziua-l pune să-și ia norii și să-i pască sus pe cer.

Nu știu cum s-a cățărat, dar zâmbesc, gelos și tac

Și-mi duc turmle de doruri prin lăstari de liliac.

03.01.2018

Ușurel coboară scara

Gerul tremură cu jale prin batista desfrunzită,
Sângerează-n blidul lunii razele rănite-n stei.
Floarea plânge zgribulită sub a timpului copită,
Iar privighetoarea moartă a căzut lângă ştiubei.

Bruma dimineţii-şi lasă mustăcioare cristaline.
Vai, ce trist e pătrunjelul de verdeaţă vlăguit!
Gândăcelul toamnei vine să-şi ia zilele senine
Şi din turmă trei mioare în pastramă au fugit.

Clopotul tăcerii poartă o ciudată promoroacă
Negre funii de-ndoială rupt-au haina crudului,
Nechemată iarna joacă, iar ciocanu-n glas de toacă
Duce norii să se-adape, sus, în jgheabul soarelui.

Greierii singurătăţii pe sub nuferi pun vioara
Apoi se ascund prin scorburi în cafeaua nimănui.
Lacrima simţind povara, uşurel coboară scara,
Suflete, să urci spre bolta inundată de pistrui.

04.10.2017