De prin pădurice ea-mi venea agale

De prin pădurice ea-mi venea agale
Ciripeau de dânsa păsări în copaci,
Îi zicea la mierlă cucul cu glas moale:
Uite-o surioară, e frumoasă-n draci!

Asezat turceste, scorușul pe vale
Fuma fără noimă din pipa de prun.
Pasul ei tresalta cand mi-apare-n cale
Si-n beție mută sufletul mi-l pun.

Și-am ajuns la horă, farmec, feerie,
O babă şi-aşează noul testemel,
Dragă e la lume, dar mai dragă mie
S-o danseze altul eu n-o las defel!

Am plecat spre ziuă. Puţin obosită
Am ajuns acasă. Doamne nu mai pot,
Când am luat-o-n braţe, a  zis sîsăită:
Lasă-mă o clipă cerceii să-i scot!

Mori de nerăbdare să le ştii tu toate,
Cititor destoinic cu privirea-n sus
Eu vă spun o vorbă, mai mult nu se poate,
Scoţându-şi cerceii, pe masă i-a pus!

24.02.2011

Lampa

Nu-s doar vorbe aruncate, ci izvoare ce te-nvaţă
Ca tăcerea e de aur când nu vrei să te implici,
Și să fii corect în viaţă, să priveşti dreptatea-n față,
Și de-nțelepciunea lumii să-ți legi mintea cu lipici.

Astfel leagănă genunea, prin oceane de lumină,
Ochii plini de patimi sfinte şi de sete-nrourați,
Şi de pun slovele-n floare, într-a inimii grădină,
Cu parfum de-nțelepciune vor fi veşnic adăpaţi.

Toţi suntem copiii vremii dar şi vremea noastră este
O cometă fără margini peste timpii ce se duc,
Iau secundele-n spinare și tăcerea dă de veste,
Că de ziua care vine eu cu sângele m-apuc.

Uite, acuma, stau şi cuget peste liniştea ce apăsă
Ce-ar fi viaţa noastă astăzi dacă mâine n-ar mai fi?
- Ia mai du-te la culcare, mi-a zis lampa stinsă-n casă,
Că te-așteaptă a ta Dragă să-i răsari în zori de zi!

- Lampă cu lumina stinsă, lampă care stai ferice,
Visătoare printre stele, dormi suavă prinsă-n cui,
Eu te-am venerat în versuri ca pe macul dintre spice
Dar în seara asta rece m-ai lăsat al nimănui!

Pace, linişte şi ceaţă. Ploaia bate-n geamul roşu
Lacrimi cafenii şi triste cad sub poalele de nuci,
Eu aud cum peste gânduri a cântat duios cocoşul
Și din cui îmi zice lampa: treci poete să te culci!

25.09.2018

4.51

Chiar la Draga-n ochişori

Fă-mă, Doamne, groapă-adâncă
Sub picioarele de stâncă,
Să mor trist sub piatra grea
De nu sunt cu Draga mea.

Iar de nu mă vrei sihastru
Pune-mă în cer albastru,
Când coboară roua-n flori,
Chiar la Draga-n ochişori.

Şi cum dorul nu se pierde
Pune-mă ca frunză verde
Trezită după ninsori
Chiar la Draga-n ochişori.

Fost-am prinţul nimănui,
Dar tu culcă-mă căprui,
Prin romantice  viori
Chiar la Draga-n ochişori.

Nu mai vreau să fiu sihastru
De mă laşi să stau albastru,
Sau ca frunză crudă, verde
În iubirea ce nu pierde
Niciun strop de soare pur
Din căpruiul de azur
Care doarme prin culori
Chiar la Draga-n ochişori.

Însă, Doamne, de nu vrei
Să mă-așezi în ochii ei
În paleta de culori
Şi-n cânt de privighetori
Îți mai cer cu glasul stins
Să-mi faci un mormânt închis
În ninsoarea de culori
Chiar la Draga-n ochişori.

De vreodată,-n mod ciudat,
Tu vei fi iar renegat
Să-mi vii fără de păcat,
La mormântul meu să stai
Cu cerescul tău alai,
Pe mormântul plin de flori
Chiar la Draga-n ochișori.

23.09.2018

Mi se bat piroane noi

Speriați de seceri grele nuferii-au fugit din ape

Stelele se duc în peșteri și mi-e sufletul pustiu,

Port o vină fară margini care-ncepe să se-adape

Chiar în lacul renunțării cu parfum trandafiriu.

La răscruci de gânduri tandre stau troițe de durere

Simt în pieptul fericirii că se bat piroane noi,

Nu pleca tu stea subțire când destinul încă-mi cere

Să pun flori de lăcrimioare în altarul cifrei Doi.

Prind în palme romanița și culeg petala-i dragă

Oare cerul mă iubeste, că petala trasă-i NU ?

Eu n-aș vrea să pun elanul într-o  ultimă desagă

Dar simt vântul resemnării că prin ramuri apăru.

Te doream la mine-n brațe, pe băncuța nostalgiei

Într-un parc retras de lume, dar cu spirit tineresc,

Ploile-au gonit speranța din ograda bucuriei

Și cenusa-mi prinde-n palme visul dulce și firesc.

Stă un coșuleț de fructe pe măsuța veche, groasă

Rodia în pântec poartă lacrime-nroșite-n foc,

Și de-atâta dor și jale trandafirii-n vază-și lasă

Galbene, petale tristete peste-al vieții nenoroc.

Eu mi te-am visat, iubire, ca o floare de pădure

În caleașcă de mireasă prin destinul meu posac,

Dar refuzul tău romantic, ca o limbă de secure,

A tăiat din palma vieții trunchiul meu de liliac.

13.09.2018
3.27

Trandafirul

- Trandafir cu dor curat
Şi de soare inundat
Spune-mi prin lacrima ta
Ce mai face Draga mea?

- Simplu spun că, ştrengăreşte,
Doamne, cât te mai iubeşte,
Dar cu glasu-i lin şi bun
Mi-a zis, dulce, să nu-ți spun.

Tandră, caldă și mlădie
Mi-a spus asta numai mie,
Eu mă conformez și-ți zic:
De ea nu mai ştiu nimic!!

09.09.2018

Rodia

Mama-i obosită, caierul din furcă
S-a dus să se culce printr-un fir în fus,
Pâlpâind firavă, lampa din perete,
Făcându-mi cu ochiul, noapte bună a spus!

Stăteam ca pe ace. Cu o grea sfială
Mă simţeam ca ţâncul ce căpşuni fura.
Când, în treacăt, mama a suflat în lampă
Făcând semnul crucii, s-a culcat şi ea.

Am ieşit în tindă. Noaptea-şi pune şalul
De răcoare blândă peste mine încet.
Chiar în faţa casei, bătând din copită,
Nechezând, mă-aşteaptă norul violet!

Brusc în şaua-i albă am sărit îndată
Vântu-mi duce pasul către-un loc știut,
M-aştepta-n candoare luna îmbujorată
Şi-avea la bluziţă şnurul desfăcut.

Beat de cânt și farmec, capu-n vâlvătaie
Îmi juca în flăcări, m-am aprins de tot,
Ca vioara-n cântec, plină de romantic,
Luna îmi şopteşte: ,,eu aici nu pot!”

I-am luat palma-n mână, dulce simfonie,
Inima mea tandră a-nflorit pe loc.
S-o conduc spre casă, n-a fost cu putință,
Dar mi-a dat, frumoasa, rodia-i de foc.

S-a culcat măicuța mult prea obosită
Și motanul doarme la picioru-i stâng,
Făcându-mi cu ochiul, rodia vrăjită
Știe că de dorul dragei mele plâng !

08.09.2008

Mi-am ieşit total din minţi.

Ape limpezi dau să vină
Nu mi-e sufletul de piatră
Cânta frunza fericirii
Alintată blând de vânt,
După norii aşteptării
Vesel cerul mi se-arată
Şi găsesc în ochii Doamnei
Raiul verde pe pământ.

Prins-am soarele molatic
Pe la miezul ăstei zile,
L-am rugat să cânte vesel
În trei trandafiri de soi,
Şi prin galbena-i culoare
Am pășit cu-nflăcărare
Să pun curcubeu vieţii
Dincolo de bălţi şi ploi.

Tremuram ca frunza verde,
Tremuram ca pătrunjelul,
Fluturii de prin livadă
Buzna dat-au în stomac,
De la mâna ei gingaşă
Mi-a făcut din ochi inelul,
Iar eu, vorbăreţul lumii,
Abia mai puteam să tac.

Inima a luat-o razna,
Numai Dumnezeu o ştie
Cum duios din pinteni bate
Prin amurgul diafan,
Am simţit ca-n tinereţe
Că-s ocean de bucurie
Care soarbe roua vieţii
De pe frunza de castan.

M-am privit pe mine însumi
În oglinda ei duioasă
Care sta înrourată
Sub sprâncenele-i de soi,
În obrajii mei tomnatici,
În sfiala de mătasă,
Macu-și pune pălăria
Ca umbrelă pentru noi.

Foaie verde ochi de vară
Înfloriţi la mine-n glastră
Numai EA unește veșnic
Malurile dintre noi,
Eu, cuprins de fericire,
Într-o zi aşa albastră,
Am fugit din mine însumi
În altarul cifrei Doi.

Şi cum nu mai ştiu de mine,
Într-o ardere bizară,
Văd cum stelele din ceruri
Se coboară-n tei, cuminţi,
Doamna mi-a uitat pe buze
Ruju-i vesel de fecioară,
Iar eu pentru prima oară
Mi-am ieşit total din minţi.

07.09.2018

4,49

Ursul

Pana mea a prins putere şi-n vigoarea argintie
A sorbit jăratec iute, ca roibul lui Făt Frumos,
Nu mai pot să stau deoparte, în ciudata letargie
Și de coarne prind elanul ca pe-un taur fioros.

Inima-i o rană-albastră  de furtună biciuită,
Simt a soarelui săgeată, cu putere m-a pătruns,
Voinicește-mi pun piciorul pe cărarea prăfuită
Și de dorul răzvrătirii sufletul cu drag s-a uns.

Am intrat, cuprins de ură, chiar în păduricea deasă,
Îmi doream să vină ursul ce m-a umilit cândva,
Frunzele priveau sfioase prin tăcerea de mătasă
Şi-am ajuns pe cărăruie, jos, în ochiul de vâlcea.

Apoi brusc, cu pasul iute, dârz m-am abătut din cale
Fierbe tinerețea-n mine; Moș Martin, e jale-acum!
Cocoțat pe stânca neagră, vedeam apa cum prăvale
Coșul larg de mărgeluțe peste-al vieții mele drum.

După tufa amintirii m-am pitit prin vremea rece
Astfel când o fi să vină, să mușc din grumazul său,
Am să-mi vărs năduful firii şi cuțitul meu va trece
Prin gâtlejul lui tomnatec, ca să vadă cine-i rău.

Plânge apa-n matca tristă, cerul prinde să răstoarne
Murmurul sălbăticiei ce-a căzut prin mine-n gol,
Dârza mea copilărie a luat timpul dus în coarne 
Şi mă văd un puști sălbatec, într-al patimii pârjol.

Chiar atunci, în acea vreme, cu mustața răsucită,
Dădeam veste ștrengărească la flăcăi și fete-n sat
Că-s voinic, fără tăgadă, dar în lupta mult dorită,
Într-o crâncena-ncleștare, ursul...nu m-a sfârtecat.

A prins vântul să se culce lângă trestia pierdută
Şi, poate de milă, ursul m-a privit zâmbind ciudat,
Cum stătea el fără teamă, din puternica-i redută,
Mi-a-ntors spatele șăgalnic și spre codru a plecat.

După anii ce trecură, viu scăldat în lac de ură,
M-am întors în pădurice chiar la locul pomenit,
Plânge-n palma mea cuţitul şi cu nu ştiu ce măsură
Vrea să simtă pe limbuță blana lui, la jupuit.

Cum stăteam de patru ceasuri în ascunzătoarea mică
Vedeam gâzele-n hârjoană peste umedul prundiş,
Și când fluturii din apă trupul fraged și-l ridică
Eu din jilțul răzbunării pândeam locul pe furiș.

Asfințitul se coboară peste nuferii tăcerii
Moş Martin cuprins de sete a venit prin bolovani.
Era veştejit, sărmanul, și la capătul durerii
Am simțit c-abia își duce trupul gârbovit de ani.

Aprig, dârz, setos de sânge, am sărit în cărăruie
Vai, cum jubila cuțitul tinerește-n palma mea,
Moș Martin fără de frică, cu privirea amăruie
M-a privit cu nostalgie şi-a-nceput a lăcrima.

Vine turma de orgolii peste palma mea voinică
Simt pumnalul fără milă, aprig va mușca, mișel.
Moș Martin sosit prin vreme în picioare se ridică
Și din lacrimi parcă-mi cere, sângele să-l scot din el.

Trec prin mine licuricii, norii-au început să cadă,
În corăbii de tristeţe lacrimile s-au urcat,
Vin din zorii răzvrătirii, prin furtuna de zăpadă,
Fulgii reci ai amintirii, că şi ursul... m-a iertat! 

Plânge-n trupu-i ros de vreme ruga-i caldă şi finală
Să trec lama ascuțită peste bătrânețea-i grea,
Dumnezeu mi-a dat tărie, și cuprins de nostalgie,
Am înfipt pumnalul urei...chiar în existența mea.

Moș Martin din amintire a căzut fără putere,
Ochii blânzi ai tinereții prin năvoade s-au închis,
Și când viața pune ceară peste fagurii de miere
A șoptit: mor, mor, poete, și-n mine s-a sinucis.

04.09.2018