Ursul

Pana mea a prins putere şi-n vigoarea argintie
A sorbit jăratec iute, ca roibul lui Făt Frumos,
Nu mai pot să stau deoparte, în ciudata letargie
Și de coarne prind elanul ca pe-un taur fioros.

Inima-i o rană-albastră  de furtună biciuită,
Simt a soarelui săgeată, cu putere m-a pătruns,
Voinicește-mi pun piciorul pe cărarea prăfuită
Și de dorul răzvrătirii sufletul cu drag s-a uns.

Am intrat, cuprins de ură, chiar în păduricea deasă,
Îmi doream să vină ursul ce m-a umilit cândva,
Frunzele priveau sfioase prin tăcerea de mătasă
Şi-am ajuns pe cărăruie, jos, în ochiul de vâlcea.

Apoi brusc, cu pasul iute, dârz m-am abătut din cale
Fierbe tinerețea-n mine; Moș Martin, e jale-acum!
Cocoțat pe stânca neagră, vedeam apa cum prăvale
Coșul larg de mărgeluțe peste-al vieții mele drum.

După tufa amintirii m-am pitit prin vremea rece
Astfel când o fi să vină, să mușc din grumazul său,
Am să-mi vărs năduful firii şi cuțitul meu va trece
Prin gâtlejul lui tomnatec, ca să vadă cine-i rău.

Plânge apa-n matca tristă, cerul prinde să răstoarne
Murmurul sălbăticiei ce-a căzut prin mine-n gol,
Dârza mea copilărie a luat timpul dus în coarne 
Şi mă văd un puști sălbatec, într-al patimii pârjol.

Chiar atunci, în acea vreme, cu mustața răsucită,
Dădeam veste ștrengărească la flăcăi și fete-n sat
Că-s voinic, fără tăgadă, dar în lupta mult dorită,
Într-o crâncena-ncleștare, ursul...nu m-a sfârtecat.

A prins vântul să se culce lângă trestia pierdută
Şi, poate de milă, ursul m-a privit zâmbind ciudat,
Cum stătea el fără teamă, din puternica-i redută,
Mi-a-ntors spatele șăgalnic și spre codru a plecat.

După anii ce trecură, viu scăldat în lac de ură,
M-am întors în pădurice chiar la locul pomenit,
Plânge-n palma mea cuţitul şi cu nu ştiu ce măsură
Vrea să simtă pe limbuță blana lui, la jupuit.

Cum stăteam de patru ceasuri în ascunzătoarea mică
Vedeam gâzele-n hârjoană peste umedul prundiş,
Și când fluturii din apă trupul fraged și-l ridică
Eu din jilțul răzbunării pândeam locul pe furiș.

Asfințitul se coboară peste nuferii tăcerii
Moş Martin cuprins de sete a venit prin bolovani.
Era veştejit, sărmanul, și la capătul durerii
Am simțit c-abia își duce trupul gârbovit de ani.

Aprig, dârz, setos de sânge, am sărit în cărăruie
Vai, cum jubila cuțitul tinerește-n palma mea,
Moș Martin fără de frică, cu privirea amăruie
M-a privit cu nostalgie şi-a-nceput a lăcrima.

Vine turma de orgolii peste palma mea voinică
Simt pumnalul fără milă, aprig va mușca, mișel.
Moș Martin sosit prin vreme în picioare se ridică
Și din lacrimi parcă-mi cere, sângele să-l scot din el.

Trec prin mine licuricii, norii-au început să cadă,
În corăbii de tristeţe lacrimile s-au urcat,
Vin din zorii răzvrătirii, prin furtuna de zăpadă,
Fulgii reci ai amintirii, că şi ursul... m-a iertat! 

Plânge-n trupu-i ros de vreme ruga-i caldă şi finală
Să trec lama ascuțită peste bătrânețea-i grea,
Dumnezeu mi-a dat tărie, și cuprins de nostalgie,
Am înfipt pumnalul urei...chiar în existența mea.

Moș Martin din amintire a căzut fără putere,
Ochii blânzi ai tinereții prin năvoade s-au închis,
Și când viața pune ceară peste fagurii de miere
A șoptit: mor, mor, poete, și-n mine s-a sinucis.

04.09.2018