Cu tine…

Cu tine sunt un bob de rouă, 

          Cu tine sunt un evadat,

Cu tine am picat în mare,

          Dar şi la cer m-am ridicat!

Cu tine am plecat de-a latul,

          Dar şi de-a lungul am plecat

Şi numai ţie ţi-aduc cerul

          Într-o sacoşă cu vânat!

Cu tine am aprins tăciunii

          În vatra focului pierdut,

Cu tine am pansat şi rana

          Din fiinţa ta când te-a durut!

Cu tine am oprit săgeata

          În zborul ei spre căprioară,

Reîntorcând-o la origini,

      Am înflorit-o să nu moară!

Cu tine-s zi când este noapte,

          Cu tine-s noapte când e zi,

Cu tine mă deşir în frunze

          Prin verzi nervuri de poezii!

Cu tine-s tâmpla de pe umăr

          Şi umărul sub tâmpla grea,

Şi când te culci pe iarbă, afară,

          Sunt căţeluş la talpa ta!

Cu tine s-a pornit pământul,

          S-a dus în spațiu, rostogol,

Dar şi lumina s-a aprins.

          (Te-au dat luceferii de gol.)

Cu tine a-nmugurit şi graiul,

          Dar şi creionul a înverzit,

Cu tine am desprins şi traiul

          De-a fi a eternul răstignit.

Dar peste toate ce au nume

          Cu tine chiar simt că exist

Şi cânt pe clapele-nfloririi

          Cu palme reci de pianist!

Cu tine-s muzica din coruri

          Când stelele se-adapă-n ea,

Cu tine sunt poveste albastră

          În cerul din privirea ta!

01.11.2013

Mai caut

Mai caut printre raze un cuvânt  
Să-l simt că vine şi nu doare, 
Azi n-aş mai fii gelos pe vânt 
Pe palmă lui de aur şi răcoare.

Mai cred că nu vom fii pierduţi
Peste cărările ce nu au nume.
Vom fii cei mai frumoşi iubiţi
Dacă mai credem în ceva anume!

Să credem în iubirea minunată
Cu fin parfum de grâu şi albăstrele,
Mi-e dor firesc să întâlnesc o fată
Să zbor cu ea ca fluturii spre stele,

Sunt triste vremuri, ude, cu noroi
Şi zările-s de pulberi pline,
Dar e greşit să tot privesc la ploi
Ci vreau la curcubeu care vine. 

Mi-e dor să merg îndrăgostit
Spre patul cu o pernă parfumată,
Să fiu din nou cu dragoste lovit
De floarea îmbrăcată într-o fată!

Mi-e dor de raza unui falnic rost
Croită cu bagheta de o zână,
Mi-e dor să fim cum am mai fost:
Doi tineri ce se ţin de mână,

Mi-e dor să simt din nou poveşti
Cu el şi ea, în lumea lor firească,
Doi tineri unde sunt.... şi eşti
Prinţesa gata iarăşi să iubească!

01.04.2014

Eşti ce sunt eu pentru tine

Şi iar s-aprinde în brad o stea

Şi iar sunt îngerii cu mine

Şi-ţi mulţumesc, iubita mea,

Că eşti ce sunt eu pentru tine!

Şi iar îmi vine să mă scutur

Ca un cireş de floare nins,

Să stau îmi vine, ca şi flutur,

În părul tău de flori cuprins!

Şi iar sunt galbenă petală

În părul tău de catifea,

Şi iar mă porţi cu-atâta fală

Ca o năframă sfântă, aşa!

În tine însăţi eu sunt eu

Şi stau smerit cum se cuvine

Şi iar mă leagă Dumnezeu

Cu un ştergar pe veci de tine!

Şi iar ne naştem din nefiinţă

Şi într-un galben labirint

Eu sunt o spadă de voinţă

Şi tu eşti scutul de argint!

Şi iarăşi eu trăiesc prin tine.

Eşti foc şi apă şi pământ

La Denie eu simt cum vine

Trimis de tine Duhul Sfânt!

Şi iar s-aprinde în brad o stea

Şi iar sunt îngerii cu mine

Şi-ţi mulţumesc, iubita mea,

Că ești: ce sunt eu pentru tine!

05.07.2011

Ochii tăi

Ochii tăi sunt plini de ’Naltul
Cu parfum vesel de cânt.
Sărutaţi,  nu-i vreau de altul,
Cât voi fi pe acest pământ!

Dulci, molateci, cu lumină
Ei m-alintă-n tril de stea,
Ce-ar mai vrea mama blajină
Să-i am lampă-n casa mea!

Cu gândirea rumenită,
În duios parfum de tei,
Să simt vraja lor smerită
Cum sărută anii mei.

Torcând vis de aur astrul
Pleoapa-şi lasă peste văi.
Eu, setos de tot albastrul,
Voi bea must din ochii tăi.

Şi când ziua-nchide vama
Să îi pui sub fruntea-mi lată
Cum punea năframa mama
Între sâni, când era fată!   

Cununaţi cu Preaînaltul
Ochii tăi sunt numai cânt.
Sărutaţi, nu-i vreau de altul
Cât voi fi pe acest pământ!            12.07.2014

Postfață

                                                                

Prezentul volum adună 242 de poezii cu temă predominantă dragostea. Se poate înscrie foarte uşor în categoria "cele mai frumoase poezii de dragoste".
Nu am publicat până acum, prezenta carte reprezintă practic botezul meu literar.
Despre mine nu pot să scriu mai multe aici, ci prin cartea scrisă se poate creiona o dimensiune mai precisă a sufletului meu, unde dragostea are mai multe forme şi dimensiuni. Aici se împletesc, până la confundare, dragostea faţă de sufletul omului şi faţă de sufletul naturii înconjurătoare.
M-am născut în Mehedinţi, mai precis în satul Bobaiţa, în locul unde Dumnezeu venea, ca un om obişnuit, să vadă şi el cum stelele, ah... stelele , se culcau în dudul din faţa casei mele alături de găini. Demult, tare demult, în timpuri scufundate-n veacuri de cristal, în faţa lui Dumnezeu s-au pus piedici sa nu ajunga la noi in sat. Diavolii, stihiile si alte forţe ale întunericului au făcut o râpă adâncă să nu poată veni Dumnezeu la noi. Nerăbdător să vină în satul meu veşnic plin de liliacul timpuriu, Dumnezeu a făcut un pod peste timp să poată trece de la El la noi. Lumea îi zice Podul lui Dumnezeu, amplasat în Ponoare. Pe acolo a venit la mine în sat să vadă.....dar ce n-a văzut, şi de atunci...n-a mai plecat! E la noi în sat. Uneori, cînd rîdeam cu glas tare în miezul nopţii, mama îmi zicea în şoaptă: taci mă, că doarme Dumnezeu!
Tot ce apare în carte este natural, fără falsitate. Nu pot să scriu despre sufletul omului sau despre sufletul satului unde m-am născut, dacă nu scriu curat. Nu pot să scriu dacă nu simt, dacă nu mă contaminez cu vraja farmecului din jurul meu.
De când m-am născut, am fost aruncat în natură. Mama spune că m-a născut pe 1 Martie, ziua când îi fătase o oaie. Mersese să vadă oaia dacă a fătat, când durerile facerii au lovit-o în grajd. Când a fătat oaia, m-a născut şi mama. M-a lăsat pe paie învelit în plapuma cerului plin de stele şi ea s-a ocupat de miel, să nu moară de frig. Acelaşi pat de paie l-am împărţit cu mielul la naştere. Ocupându-se de miel, era cât pe ce să mă uite pe o ramură de ger. Noroc cu moaşa satului care, fiind în vârstă şi cu vederea aproape pierdută, (a fost adusă în grabă de bunica să asiste la naşterea mea), s-a dus direct la miel, l-a luat în braţe şi a întrebat-o pe mama: e turc sau turcoaică? Aşa se numeau pe la noi copiii nebotezaţi: turc - dacă era băiat sau turcoaică - pentru fetiţă. Turcul era un fel de om de altă religie, adică o religie care era văzută cam rău. Ca religie sunt ortodox, nu pentru faptul că am vrut eu, ci aşa m-a născut mama. Mie mi-a zis că sunt ortodox şi eu nu am căutat, nu caut şi nici nu voi căuta să schimb această religie cât voi trăi. Bunicii mei erau ortodocşi, străbunicii mei erau la fel, şi, în mod inevitabil, aşa voi fi şi eu. De copiii mei nu garantez, pentru că nu am. Dar, cu siguranţă, dacă aveam, erau ortodocşi şi îl căutau pe Dumnezeu dincolo de hotarul până unde am mers eu să-l caut. Să nu fiu înţeles greşit: respect credinţa fiecărui Om, dar eu trăiesc în credinţa mea individuală, aşa cum a zis mama: mă, să fii Om,  că te bate Dumnezeu altfel! Şi cum să mă bată pe mine Dumnezeu când eu mai beau câte o ţuică de prună cu El?
Cel mai mult mama pe mine m-a iubit, eu eram preferatul ei după găinuşe, după miei, după oiţe, după văcuţa cu ochii plini de umezeala cerului tăcut, după curci, gâşte, purceluşul cel neastâmpărat şi după Azorel cel ştrengar şi zbanghiu. Da, eu eram preferatul ei, după toate cele de mai sus. Dar eu m-am simţit iubit de toate orătăniile mamei, care nu mă dădeau de gol când mai făceam boacăne. Of, Azorel, dragul meu, fratele meu, stăpânul meu. Toată viaţa mea am să preţuiesc bucuria înflorită în ochii lui când mă vedea venind. Alerga, schelălăia, sărea, o tulea în stânga, brusc în dreapta, revenea la mine si se rotea prin faţa mea, apoi se tăvălea la picioarele mele. Eu, permanent, vorbeam cu el când îl vedeam aşa de bucuros. Îl strigam băiatul meu. Repetam cu glasul plin de frăţia dragostei: băiatul meu, băiatul meu, băiatul meu…. Şi, să fiu corect, l-am considerat un fel de stăpân al meu, pentru faptul că el - când plecam noaptea pe drumul plin cu stele - mergea în faţa mea şi era extrem de vigilent, ca un soldat. Eu am crezut şi cred şi acum că el era avangarda în deplasările mele prin sat, că era stăpânul, şi, de fapt, el mă proteja pe mine şi nu invers.
Pe tata nu l-am cunoscut (aveam doi ani când a pierit într-un accident). Mama-i Dumnezeul meu. Permanent m-a îndemnat (o face şi acum) să las cititul şi să mă fac om serios. Zicea cu glasul ei sfânt, de pâine caldă:

Haide, mamă, ieşi la treabă
Ca să vină vremea bună.
Ia lopata, fugi degrabă,
Dă zăpada de pe lună!


Ia şi târnul de nuiele,
Fugi şi mătură prin stele!

Dacă ar fi să mă caracterizez cât mai exact aş spune: sunt natural.

 Autorul