Deoarece mulţi
cititori/prieteni mă întreabă cine sunt sau de unde am forţa să scriu, mă văd
nevoit să răspund: o parte din sufletul meu poate fi descoperit în POSTFAȚA
de la primul meu volum de poezii, intitulat: MI-E DOR DE CINEVA CA TINE.
Anunţ pe această cale
că urmează să apară de la editură ( cât de curând) şi volumul doi. Volumul este
în faza de tipărire.
Mă bucur, azi, să vă
ofer spre lectură această POSTFAȚĂ de la primul volum de poezii. Practic, prin
lecturare, sunteţi prezenţi la SPOVEDANIA sufletului meu, iar eu vă primesc cu
minunatul vers:
‘’ Veniţi,
privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit ''
POSTFAȚA
Prezentul
volum adună 242 de poezii cu temă predominantă dragostea. Se poate înscrie
foarte uşor în categoria "cele mai frumoase poezii de dragoste".
Nu
am publicat până acum, prezenta carte reprezintă practic botezul meu literar.
Despre
mine nu pot să scriu mai multe aici, ci prin cartea scrisă se poate creiona o
dimensiune mai precisă a sufletului meu, unde dragostea are mai multe forme şi
dimensiuni. Aici se împletesc, până la confundare, dragostea faţă de sufletul
omului şi faţă de sufletul naturii înconjurătoare.
M-am
născut în Mehedinţi, mai precis în satul Bobaiţa, în locul unde Dumnezeu venea,
ca un om obişnuit, să vadă şi el cum stelele, ah... stelele , se culcau în
dudul din faţa casei mele alături de găini. Demult, tare demult, în timpuri
scufundate-n veacuri de cristal, în faţa lui Dumnezeu s-au pus piedici sa nu
ajunga la noi in sat. Diavolii, stihiile si alte forţe ale întunericului au
făcut o râpă adâncă să nu poată veni Dumnezeu la noi. Nerăbdător să vină în
satul meu veşnic plin de liliacul timpuriu, Dumnezeu a făcut un pod peste timp
să poată trece de la El la noi. Lumea îi zice Podul lui Dumnezeu, amplasat în
Ponoare. Pe acolo a venit la mine în sat să vadă.....dar ce n-a văzut, şi de
atunci...n-a mai plecat! E la noi în sat. Uneori, cînd rîdeam cu glas tare în
miezul nopţii, mama îmi zicea în şoaptă: taci mă, că doarme Dumnezeu!
Tot
ce apare în carte este natural, fără falsitate. Nu pot să scriu despre sufletul
omului sau despre sufletul satului unde m-am născut, dacă nu scriu curat. Nu
pot să scriu dacă nu simt, dacă nu mă contaminez cu vraja farmecului din jurul
meu.
De
când m-am născut, am fost aruncat în natură. Mama spune că m-a născut pe 1
Martie, ziua când îi fătase o oaie. Mersese să vadă oaia dacă a fătat, când
durerile facerii au lovit-o în grajd. Când a fătat oaia, m-a născut şi mama.
M-a lăsat pe paie învelit în plapuma cerului plin de stele şi ea s-a ocupat de
miel, să nu moară de frig. Acelaşi pat de paie l-am împărţit cu mielul la
naştere. Ocupându-se de miel, era cât pe ce să mă uite pe o ramură de ger.
Noroc cu moaşa satului care, fiind în vârstă şi cu vederea aproape pierdută, (a
fost adusă în grabă de bunica să asiste la naşterea mea), s-a dus direct la
miel, l-a luat în braţe şi a întrebat-o pe mama: e turc sau turcoaică? Aşa se
numeau pe la noi copiii nebotezaţi: turc - dacă era băiat sau turcoaică -
pentru fetiţă. Turcul era un fel de om de altă religie, adică o religie care
era văzută cam rău. Ca religie sunt ortodox, nu pentru faptul că am vrut eu, ci
aşa m-a născut mama. Mie mi-a zis că sunt ortodox şi eu nu am căutat, nu caut
şi nici nu voi căuta să schimb această religie cât voi trăi. Bunicii mei erau
ortodocşi, străbunicii mei erau la fel, şi, în mod inevitabil, aşa voi fi şi
eu. De copiii mei nu garantez, pentru că nu am. Dar, cu siguranţă, dacă aveam,
erau ortodocşi şi îl căutau pe Dumnezeu dincolo de hotarul până unde am mers eu
să-l caut. Să nu fiu înţeles greşit: respect credinţa fiecărui Om, dar eu
trăiesc în credinţa mea individuală, aşa cum a zis mama: mă, să fii Om, că te bate Dumnezeu altfel! Şi cum să mă bată
pe mine Dumnezeu când eu mai beau câte o ţuică de prună cu El?
Cel
mai mult mama pe mine m-a iubit, eu eram preferatul ei după găinuşe, după miei,
după oiţe, după văcuţa cu ochii plini de umezeala cerului tăcut, după curci,
gâşte, purceluşul cel neastâmpărat şi după Azorel cel ştrengar şi zbanghiu. Da,
eu eram preferatul ei, după toate cele de mai sus. Dar eu m-am simţit iubit de
toate orătăniile mamei, care nu mă dădeau de gol când mai făceam boacăne. Of,
Azorel, dragul meu, fratele meu, stăpânul meu. Toată viaţa mea am să preţuiesc
bucuria înflorită în ochii lui când mă vedea venind. Alerga, schelălăia, sărea,
o tulea în stânga, brusc în dreapta, revenea la mine si se rotea prin faţa mea,
apoi se tăvălea la picioarele mele. Eu, permanent, vorbeam cu el când îl vedeam
aşa de bucuros. Îl strigam băiatul meu. Repetam cu glasul plin de frăţia
dragostei: băiatul meu, băiatul meu, băiatul meu…. Şi, să fiu corect, l-am
considerat un fel de stăpân al meu, pentru faptul că el - când plecam noaptea
pe drumul plin cu stele - mergea în faţa mea şi era extrem de vigilent, ca un
soldat. Eu am crezut şi cred şi acum că el era avangarda în deplasările mele
prin sat, că era stăpânul, şi, de fapt, el mă proteja pe mine şi nu invers.
Pe
tata nu l-am cunoscut (aveam doi ani când a pierit într-un accident). Mama-i
Dumnezeul meu. Permanent m-a îndemnat (o face şi acum) să las cititul şi să mă
fac om serios. Zicea cu glasul ei sfânt, de pâine caldă:
Haide,
mamă, ieşi la treabă
Ca
să vină vremea bună.
Ia
lopata, fugi degrabă,
Dă
zăpada de pe lună!
Ia
şi târnul de nuiele,
Fugi
şi mătură prin stele!
Dacă
ar fi să mă caracterizez cât mai exact aş spune: sunt natural.
Autorul
