Ce
fericit eram dacă trist n-aş fi fost.
Ce
om, ce destin, ce poet şi ce rost,
Ce
fericită ai fi fost dacă tristă nu erai:
O dulce
prințesă cu braţe de Rai.
Ce
poezie suavă pe acord de pian,
Ce
cântec albastru-n azur diafan.
De
după perdeaua cu ciucuri pe poale
Ce
frumoşi erau munţii din braţele tale.
Ce
primăvară timidă cu galbenă pleată
Ce
iubire frumoasă prin suflet-se-arată
Ce
floare, ce poezie pe acorduri de Nai
Și
cântă izvorul si tu...ce mai stai?
Ce
şemineu, ce foc, ce murmur pe vale
Ce
durere alinți cu palmele tale,
Ce
fiinţă gingaşă cu braţe de Rai,
Ce
fericită mai ești când tristă nu stai !
Ce
pădure adormită întinsă pe deal,
Ce
iubire duioasă, ce foc ireal.
Prin
geamul visător în trei balamale
Ce
frumoşi erau munţii din braţele tale
Din
ceruri doar stele aprinse mai cad
Pe
munţii iubirii cu barba de brad.
Ce
floare, ce destin, ce poet şi ce rost
Dacă
totuşi veneai. Ce fericit aş fi fost.
23.03.2016
2.32
RăspundețiȘtergereCredeam că știu toate atingerile până să cunosc înecurile de verde
*doar o primăvară ne-a dizolvat tăcerile*
prea orb mi-e spiritul s-ating acordul grav al focului
prea treaz să ţip revolte incolore plătesc tributuri grele
absențelor din mine incantez pe unde efemerul
curgătoare să-mi fie coapsele în care lumea naște paradisuri pe-o geană
de neant și învață să meargă pe verde
să palpit în muguri văzduhuri siderale devine profesiunea de credință
fără tine în tâmplă ca biblie a rănii pământului
sufletul iese din cruce picură smerită rugăciune de novă
și te cheamă să-mi fi ghilotină păcatului
de-a nu arde până la capăt
prinde-mă-n coardă Doamne când îmi vezi uitarea
durere fără vibrație sapă în carne trotuare pe care doar picioarele statuilor
fac aderență perfectă
nu mă lăsa iubite să visez pe umărul cuiva care să-mi strângă-n corolă
toate neplânsele zori fii tu brațul memoriei
care să trezească duhul apelor de dinainte de apă
mâini deghizate în păsări vor umple de zboruri oamenii ce ne vor părăsi
după ce i-am învățat tandrețea îmbrățișării
tristețile dau contur de stele fantasmelor lutului
fugile prin artere
nu-s decât vulturi ce-și duc prometeul în pană
înrămează atingeri stângace
de-averile cezarului
un dragon alb ne face tatuaj indestructibil în atriu să nu uităm
ne aparținem doar nouă
blând arhivează artere păduri cu poale de munți singurătățile
explozive când doar unului spălam chipul
în rășină de brad când înotau luceferii ochilor mei
dând pleoapelor tale arvună de nemurire pe-o duioșie de brad
nedespărțită vederea și arcada sinapsei
mâinile noastre împleteau aceeași sefiră când închinau lumescul
sub o singură limbă
ambrozia hrănea cartilajul înălțării
tu știi când mi-aduni visele din genunchii tăi de fildeș cât de albastru
se-apleacă azurul în cumpăna venelor mele
labirintic destin într-o pupă de flutur
polen pe buzele soarelui ne întindea dragostea
sau poate pădurile din vatră mocnind durerile netăciunite
boabele de rouă din cristalin să-și concentreze prospețimea
palma primăverii cabra timpul
acorda infinitul diapazonului zeic al poemului
stelele noastre trebuiau să-și unească tăcerile
ne arde cofragul materiei și aripa strânge în ghemuri taine
destrămate din suflul borealelor doruri rune galactice între coaste
ne țin raiul agățat de-o grindă a pulsului
locuim arzător un spaţiu fără identitate
prinde-ne-n coardă Doamne
abisul ne ţipă pe urme și doar pe noi
își sprijină cerul culoarea
Frumos, prea frumos...Ma bucur de poezia ta, este o frumusete fara de sfârșit, este un Rai oferit sufletului cu fiecare slova scrisă și nescrisă...Mulțumesc, Distinsa Prietenă.. Te mai aștept...
RăspundețiȘtergere