Eşti Elena mea

Eşti Elena mea şi Troia
Cu tine-i pe acelaşi drum.
Nu-s lovit de paranoia
Dacă vreau să-ţi vin acum.

După mine trag un munte,
La picioare marea am
Şi cu pleata-n vânt, pe punte,
Caut Troia c-un ochean.

Am oşteni de bună seamă,
Brazii din pădurea mea,
Cu trei scuturi de aramă
Făcute din corn de stea.

După atâta depărtare
În auz c-un glas de val,
Eu, pe ţărmul tău cu soare,
Voi înfige-un cort pe mal.

Tu, Elena mea măiastră
Cu ochii sprinteni, cu temei,
Eşti în epopeea noastră
Cea mai dulce-ntre femei!

Miezul nopţii suflu-şi mână
Peste zidul învechit
Şi cetatea mână-n mână
E cu somnul istovit.

Numai tu cunoşti finalul
Care nu e cum a fost,
Nici eu nu ascut pumnalul
Într-o pierdere de rost.

Şi dă-mi voie să schimb mitul
Şi să-ţi fiu un Făt Frumos.
N-am să intru cu cuţitul,
Ci cu versul meu duios

Îţi cobor pe funii-n suflet,
În sublimul diafan,
Dintr-un pântec de răşină
Cu miros de cal troian.

Pe iarba uitării

În faguri nescrise durerea se adună

Şi luna-şi aruncă eşarfa-n noroi,

Ce bine era când eram împreună

Ce trist fu când plecarăm din noi!

Şi parcă e o joacă ciudată de vară

Şi cerul îşi lasă apusul mai greu

Şi tot mai trist din zori până-n seară

Mereu pe tine te caut prin Eu.

Privirea se duce spre zarea cuminte

Şi cârduri de păsări se duc către ieri

Şi frunzele-şi mână culoarea fierbinte

În portul speranţei la ruta: plecări.

Un tic tac se aude din umbre jilave

Apoi se aşază şi zgomotul mut

Şi ceasul extrage secunde bolnave

Din mina săpată-n timpul trecut.

Pe iarba uitării vin urme de lună

Lucind melanconic în cioburi de Doi

Ce bine era când eram împreună

Ce trist fu când plecarăm din noi.

24.02.2014

.

Ştrengăreşte

Mama-i obosită, caierul din furcă
S-a dus să se culce printr-un fir în fus,
Pâlpâind firavă, lampa din perete,
Făcându-mi cu ochiul, noapte bună a spus!

Stăteam ca pe ace. Cu aşa sfială
Mă simţeam ca ţâncul ce căpşuni fura.
Când, în treacăt, mama a suflat în lampă
Făcând semnul crucii, s-a culcat şi ea.

Am ieşit în tindă. Noaptea-şi pune şalul
De răcoare blândă peste mine încet.
Chiar în faţa casei, bătând din copită,
Nechezând, mă-aşteaptă norul violet!

Eu în şaua albă am sărit îndată
Şi-am pornit cu murgul într-un loc ştiut.
M-aştepta-n candoare luna îmbujorată
Şi-avea la bluziţă şnurul desfăcut.

Beat de atâta farmec, capu-n vâlvătaie
Îmi juca în flăcări, m-am aprins de tot,
Ca vioara-n cântec, plină de romantic,
Luna îmi şopteşte: ,,eu aici nu pot!”

Dacă Iadul n-ar mai avea flăcări...

Dacă într-o zi n-ar mai avea 

Iadul flăcări deloc,
Cu siguranţă durerea ta, femeie,
L-ar reaprinde pe loc.

22.02.2015

Azi, fatidic ziua mea e însângerată

Azi, fatidic, ziua mea e însângerată
Şi cât de veselă şi caldă este ziua ta!
Veneai mai ieri mlădie, parfumată,
La pieptul meu doreai să stai… aşa...

Şi cât de neagră-i ziua mea în colivie
Şi cum lucește-n farmec  ziua ta...
Veneai, cândva, ca boarea aurie
Şi fâlfâia secara-n părul tău de stea.

Nepământească, diafană, curată,
Graţioasă, ca lebăda pe ape veneai
Cu virgine parfumuri, cu vise de fată
Şi vrajă, şi farmec, şi câte şi câte n-aveai...

Întinsă stăteai pe mâna mea-ndoită,
Cu ochii aprindeam stele-n apus,
Pe versuri ne legăna melodia vrăjită
Şi câte şi câte nu ne-aveam de spus!

Azi, nu ştiu unde-ţi zboară inima duioasă,
Iar pentru-a mea tristeţe nu e vina ta;
Şi cât de liberă şi cât eşti de voioasă
Şi cât de neagră este soarta mea !

Eu voi pleca sub lespezi de rugină
Într-un mormânt închis, devorator.
Cu altul, cât de dulce este traiul tău, regină,
Şi cât de trist... sunt nevoit să mor...!

21.02.2015.

S-a dus dracu ţara noastră

S-a dus dracu ţara noastră, s-a ales praful de ea
Flămânzită zace ruptă, aruncată-n groapa grea
Of, cum venira-n fruntea ţării trădătorii toţi de soi
Luară pielea de pe ţară şi-a rămas cu sânii goi.

Pământul ne-a dat de toate şi în mod dumnezeiesc
Aurul vine pe rânduri când porumbii înfloresc
Chiar şi peştii-n ape line cară aurul în bot
Românului, sa-l ofere,  amărât şi rupt în cot.

Dar veniră aici hiene, de parcă ar fi proscris,
Să promită câte toate, dar şi ce nu ne-au promis…
Ne furară plusvaloarea zărilor de holde pline
Alintându-ne sarcastic: membri cu drepturi depline.

Ne scoaseră din orbite ochii, şi să nu-i jignim,
Storşi de lacrimi, la ofertă, ne puseră să-i plătim.
Ne-au cusut cu sârmă gura mai ceva ca la Oituz
Şi la gât puseră laţul unui trai mizer, confuz.

Am tăcut cu îndurare şi să nu dăm de necaz
Am dat sufletul pe tavă, am întors cel‘alalt obraz.
Nu se mulţumiră dracii, viermi misei cu ochii goi
Puseră sămânţa urei să ne batem noi cu noi.

Şi dacă mai scapă unul care crede în el şi face
Vor pune smintiţii tunul DNA-ului să-l toace.
Asta e cu ţintă fixă, numai dacă eşti roman,
Că n-ai voie să scoţi capul să te vezi aici stăpân!

Of, cum mai plângea bunicul şi de ţară îmi vorbea...
De sub braţ scotea păduchii, când pe front înainta.
Un ochi a lăsat la ruşi, nu ştiu pe care maidan
Şi-o mână dădu arvună pe dealul de la Smârdan.

Smerit a venit spre ţară,  nu cu surle de erou,
De sete băuse sânge cuibărit în pas de bou.
Şi ajuns la el acasă pe înserat şi cu sfială
Află cum a mea bunică îi făcuse rânduială.

Îşi dăduse toţi bănuţii plângând la iconostas
Ca să-i facă toate cele: tămâieri şi parastas.
Nu putea să-l pomenească, nu avea putere-n mâini,
Dar făcuse toate cele pân la şapte săptămâni.

Dar trecură toate astea. Tineretul azi nu ştie
Că pământul ţării noastre e o rană veche, vie
Şi din gropile cu sânge azi plânge necontenit
Sufletul acestei naţii tot din trupuri plămădit.

Şi degeaba trecu vremea, tineretul nu ia-n samă
Ochiul ce l-a dat bunicul pentru ţara asta vamă
Nici că mâna lui pierdută, pentru locul lui cel drag
Plânge dincolo de ţară prin esenţele de fag.

Dar, deodată, dorul vine si toiagu-n mana lui
Ca un brad se urcă verde pân’ la talpa cerului
Si în piept aude tunul grohăind de zor sub lună
Când toiagul dă alarma şi stejarii iar s- adună.

Amintirile-l răscolă. Flinta plânge-n cui la grindă
Şi cu gândul taie zarea dintr-un colţ căzut de tindă
Şi aşteaptă ca pe-o doină  un semnal venit de sus,
Că mai are încă-o mână şi un ochi pe front de dus!

Nicolae Rolea

Cine te-a făcut pe tine?

Cine te-a făcut pe tine
(şi mă jur că nu sunt beat)
O comoară de minune
Giuvaer pe cer pictat?

Buze moi si ochii de vară 
Prospetime pe câmpii,
Gură dulce de fecioară
Cu miros de flori de zi.

Uite, raiul nu-ndrăzneşte
Să se uite-n ochii tăi,
Nimbul marelui sublim
Fuge ruşinat pe văi!

Vara vine-n păr la tine-
Boare verde prin copaci,
Grâul buzele-şi rujează
În focoase flori de maci.

Ca o pasăre măiastră
Întinzi aripi peste ger
Şi la tine marea albastră
Se uită prin ochi de cer!

O minune de păpuşă… 
Raiu-n flori îl răscoleşti,
Giuvaer pictat pe boltă
Cu aromă de poveşti.

Cine te-a făcut pe tine,
Ca-n splendoarea ta drăguţă
Să mă legi la gâtul lunii
Ca talanga la văcuţă?

Sigur m-a întrebat pe mine
Şi c-un glas de soare mut:
Să te facă o minune,
Nenăscut, eu i-am cerut!

Ştii ce nu-mi place la tine?

Ştii ce nu-mi place la tine?
Franc ţi-o spun, iubito, jur:
Nu ştiu dacă-i rău sau bine
Dar eu nu-ţi găsesc cusur!

12.02.2015