Revenirea lui Făt Frumos

S-au pus norii sus pe ceartă pregătind, fără ostoi,*
Luminoase panglici albe să le-azvârle peste ploi.
Vântul suflă-n lira orei şi prin fumul galben, gros,
Se coboară din volume aşteptatul Făt Frumos.

Două vârfuri luna-și pune şi prin lan de raze reci
Se strecoară-n dulci miresme pe tomnatice poteci.
Înima-și deschide poarta și prin venele din mine
Curge sângele albastru din poveștile cu zâne.

Mugurii de brazi, alene, privesc stâncile semețe
Și pe câmpul plin de patimi se iviră izme creţe,
Paparuda bucuriei drum își face-n vârf de gând
Îndoind lumina blândă de pe trupul de cuvânt.

Proaspăt se vrea Universul în ajun de primăvară,
Pântec de lumină nouă la soroc a prins să doară.
Lacrimi varsă cerul molcom peste-un pui de liliac
Cernând dorul de balade peste sufletu-mi posac.

Zorii au pătruns prin mine într-o răzvrătire nouă
Și-n petalele de gânduri sosesc boabele de rouă,
Plânge slova nenăscută și-n prundiș de amintiri
Găsesc fagurii iubirii, prins-au  drag de reveniri.

Doarme zâmbetul romantic pe obrajii lui de mac
Și se-nveselea  pădurea, dar şi paltinul buimac,
Îmbătat de dor și farmec simte sufletu-mi pribeag
Cum din groasele volume, Făt Frumos apare-n prag.

Tânăr, zvelt, cu păr de aur și cu paloșul de-argint
Ca un brad cu fața-n soare sub al timpului alint,
Cerul cuibul și-l făcuse, oare ce-ar mai fi de spus
Când tot crudul fericirii în privirea lui și-a pus?

Arcuitele-i sprâncene stau de strajă pe dorinți,
Prințul are vara-n suflet și ochi tandri şi cuminți,
La vederea lui senină, în oftat pufos de nori,
Mugurii agață-n ramuri lămpi aprinse de ninsori.

Bună dimineața, prințe, ce mai faci tu? Ce mai zici?
Prin venirea-ți așteptată  prins-ai iar să mă furnici,
Pe câmpia amintirii, pășești blând cu lin răsuflet
Și trezești în mine mituri care mi-au intrat în suflet.

Paște murgul tău sălbatec firea-mi plină de verdeață,
Coama lui e noapte vie, noapte ageră, semeață.
Făt Frumos, cu păr de soare și cu dorul reînnoit,
Șaua-ți plânge sub steluțe bucuroasă c-ai sosit.

S-au pus norii sus la masă, pregătind fără ostoi,
Luminosul brâu de doruri să-l coboare după  ploi,
Vântul cântă-n lira orei și-ai prins iarăși să te naști,
Făt Frumos cu chip de înger, în Duminica de Paști.

30.04.2018

*  ostoi = A se potoli, a se odihni, a se alina, a se liniști, a se calma.



S-au postat:

1) Nevoia de Făt Frumos;
2) Revenirea lui Făt Frumos;

Urmează:

3) Pregătirea pentru răpirea Cosânzenei;

4) Răpirea Cosânzenei;

5) Lupta cu Zmeul;

6 ) Rănirea lui Făt Frumos;

7) Nunta lui Făt Frumos;

8) Fericirea lui Făt Frumos;

9) Îmbătrânirea lui Făt Frumos;

10) Sfaturile de sfârșit ale lui Făt Frumos;

10+1) Moartea lui Făt Frumos.

Lasă-mă la tine-n brațe

Lasă-mă să dorm cu capul pe mânuța ta mlădie

Când se lasă oboseala peste trupul meu pustiu.

Trece vremea peste vârfuri şi la fel peste câmpie

Iar la fluviul existenței nu putea-voi dig să-i fiu.

Apoi dacă se trec toate, nu încerc să dau cătare

Unde suntem, unde mergem şi aici ce suntem noi,

Ştiu atât, că-n asta lume cea mai minunată floare

E perechea-ndrăgostită care doarme-n cifra Doi.

Vai, ce iureş fără seamăn zace-n propria-mi mâhnire,

Vai, ce larmă muribundă este prin singurătăţi,

Cine nu dorește-n viaţă un pahar de fericire

Şi din braţele iubitei să-şi clădească mari cetăţi?

Undeva pe colţul mesei stă creionul într-o parte

Limba-i rece, ascuțită şi prin piept îi trec fiori

Năvăliră peste mine, evadate dintr-o carte,

Crude boabele de rouă ce se lasă peste flori.

Fericire, porţi în brațe stamba de iubire pură !

Nu-i nimic mai sfânt pe lume ca sărutul pătimaş.

Sinceră să fii cu tine, dar la toate ia măsură,

Că prin orice suflet șade un chip drag de copilaș.

Că suntem copiii vieţii, asta-i fără de tăgadă,

Dar simt gerul cum pe mine şi-a pus albul coviltir.

Pleoapele mi-au prins în nadă o eşarfă de zăpadă

Şi copilul pur din mine a plecat spre... cimitir.

28.04.2018

Nevoia de Făt Frumos

( dedicație pentru scumpii cititori ai mei)  

Cine a pus tâlharii-n versuri, cine i-a născut pe hoţi?
Unde-i marea libertate ce se-mparte pentru toţi?
Nu mai cred în prinţi şi zâne, nici în epopeea mea,
Unde Făt Frumos, c-un paloş, pân' la urmă ne salva.

Nu mai cred în Cosânzeana, nici de omul Spân nu zic
Toate sunt pentru poveste, pentru viaţă sunt nimic.
Timpul curse-n râuri calde cât am fost copil curat
Şi se duse-n peşteri oarbe când fu ziua de plecat.

Văd oglinzile prin suflet cum argintul şi-l asumă,
Oastea ridurilor negre pe obrajii reci se-adună,
Mâna-mi tremură cu jale şi prin zbateri cu temei
Vrea să prindă cu putere trupul noului condei.

Sus, la grindă, lampa plânge şi pe coș varsă năduf,
Laviţa se crede-n visu-i că e plapumă cu puf,
Dar o molie beteagă a pătruns printre volume
Să-nţeleagă din hrisoave existenţa ei prin lume.

Şi-a întors spre mine colţii haita noilor secunde
Pe la colţurile gurii zâmbet rece se ascunde,
Trupul se retrage-n mine şi pe visul meu beteag
Flutură, a neputinţă, chiar al existenţei steag.

Te-ai predat aşa devreme, au nu cauţi iar lumină,
Tinerețe trecătoare prin a timpului gradină?
Eu simt sufletul romantic cum se tânguie stingher
Urcând scara fără capăt ce se duce către cer.

Dar nu-i vremea văicărelii şi nu vreau a vă lăsa,
Dacă Făt Frumos nu este, eu încerc a-l învia,
Cititorul meu va plânge dacă basmul nu mai este
Cum şi eu cu teamă sufăr dacă plecă din poveste.

Oameni dragi, plini de lumină, scumpi cititori ai mei,
Nu permit ninsori să cadă peste fragedu-mi condei,
Culeg stele din volume și le parfumez cu țel
Să le-aduc în zorii fragezi pentru-al vostru suflețel.

Făt Frumos este statornic, cu taxiul, zău, nu vine,
Basmul n-ar mai fi credibil şi-apoi cine ştie, cine
Dacă s-ar schimba povestea, calul ce ni-l aducea 
Ar avea potcoave rupte, chiar prin existenţa mea.

Eu, acuma, nu sunt singur, dar mi-e visul ca zăpada,
În o mie nopți și una am dat de Şeherezada,
Dar pe Cosânzeana noastră, pe sub nucul viguros,
O rugam să nu stea tristă, că se-ntoarce Făt Frumos.

Însă nimeni nu-l întreabă dacă setea grea îl bate,
Dacă râde sau de plânge pe la porțile înalte,
Sunt convins că venind sigur pe la geam, ostentativ,
Puneți câinele să-l latre ca pe ultimul bețiv.

Făt Frumos, îndată vino, te coboară din volume!
Pune-ți hainele de aur, paloș pune-ți pentru lume,
Și din ieslea mea trupească, ia-ți calul cu șaua grea
Că mi l-ai lăsat în grijă din copilăria mea.

22.04.2018

Urmează:

Învierea și venirea lui Făt Frumos;

Pregătirea pentru răpirea Cosânzenei,

Răpirea Cosânzenei,

Lupta cu zmeul,

Rănirea lui Făt Frumos,

Nunta lui Făt Frumos,

Fericirea lui Făt Frumos,

Îmbătrânirea lui Făt Frumos,

Sfaturile de sfârșit ale lui Făt Frumos,

Moartea lui Făt Frumos,

A murit frica de viață...

                                         Motto:

                          "gust puterea de a-ndura
                          acea moarte a fricii de viaţă"

                          ( Ada Nemescu)   

“A murit frica de viață”

Și pari suflete-mpăcat,

Noile catapetesme

Mă separă de păcat,

Îndură-te, trandafire,

Chiar de ești al nimănui

Și din ciutura iubirii

Bea culoarea soarelui.

Auritul zaț al lunii

Peste lacuri se răsfiră,

Când ogarii primăverii

În frunzare năvăliră,

Roua stelelor gingașe,

Gătită de sărbători,

Spală rănile durerii

Din coroanele de flori.

Șoaptele atrag miresme

Și-n aval de letargie

Inima aruncă lujeri

Peste-a cerului câmpie,

Jarul patimii rebele

Prin secunde se coboară

Punând doinele de jale

Sub arcușul de vioară.

Sforile-nțelepciunii

Trag vagoane fără vină

Și tic-tac-ul molcom bate

În a pieptului grădină,

„A murit frica de viață”

Și cu ea si frica mea

Că-n privirea ta, iubito,

Dorm păduri de peruzea.

19.04.2018

Rânduiește câmpul ce renaște

Pune, mamă, astăzi
Ouăle pe masă
Şi aprinde lampa,
Lampa ta din cui,
Că se-arată ceața
Vânătă și deasă
Și mă simt tomnatic,
Mielul nimănui.

Adă cozonacul,
Prescurea şi vinul,
Lumânări aprinde
Pe colacii mici,
Hai, tămâie masa,
Plânsul și suspinul,
Ca să prind alintul
Vorbelor ce-mi zici.

Au ieşit la poartă
Merii plini de floare
Cum ieşeau alt’dată
În ziua de Paşti?
Nu mi-ai spus, măicuţă,
Ce-ai dori tu, oare
Să mă faci pe mine,
Dacă mă renaști?

Surâzând, pe oale,
Luna iar se-aşează
Peste lutul reavăn
Modelat greoi,
Şi cocoşii ageri,
Pintenați veghează,
Soarele ce cântă
Pe ulcioare noi.

Tot la fel, măicuţă,
Mi-a cuprins fiorul
Oarba răzvrătire
Plină de mister,
Dar nu pot pricepe,
Cum de stă izvorul
Florilor din ramuri
Chiar la tine-n păr?

Cineva prin neguri,
Din fântâna vieţii,
A-nceput să scoată
Ciuturi de nămol,
Am întors privirea-n
Pragul dimineţii:
Mi-am zărit destinul
Prăbușit în gol.

Dar să ştii, măicuţă,
Că prin vremea vană
Numai noi cunoaștem
Taină de smarald:
Ouăle ce-s date
Mie, de pomană,
Le-a roșit, romantic,
Sângele meu cald.

Apoi rânduieşte
Câmpul ce renaşte
Şi din cer culege
Stele de-mpărțit,
Că eu sunt mieluțul,
Ce-n oricare Paşte,
Voi simți candoarea
Lamei de cuţit.

4.04

12.04.2018

Prin voi zorii mă-născură

Nu sunt bun eu de războaie,
De scandaluri şi de ură,
Dar în mine “în chip poetic
Odihnesc oamenii toţi”
Când  mă judeci cu măsură,
Fără dram de-nțepătură,
Mi-ascund visul pe corăbii
Cu poeme mateloţi!

Eu n-am arme de elită,
Nu scot săbii din albume,
Doar cuvintele separă
Oamenii pe acest pământ,
Dar mai torn pelin în glume
Că eu simt: din astă lume
Toate trec, şi flori, şi pietre,
Numai cerul este sfânt.

Inima-mi scăldată-n doruri,
Prin vitralii de lumină,
Vede cum din uger ploaia
Dă lapte la curcubeu
Şi când arcu-i, fără vină,
Moare-n balta din grădină
Frunza, care-l primeneşte,
Sânge bea din trupul meu.

Seara-şi lasă-ngândurată
Geana stinsă peste zare,
Corbii nopţii beau luminii
Sângele de voievod,
Iar când stau în delăsare
Versul meu se zbate tare
Cum se zabate știuca vie
Prinsă-n trainicul năvod.

Uite aşa purtat mi-e gândul
De caleașca-nțelepciunii
Ce colindă prin volume
Pe romantice poteci,
Din altarul rugăciunii
Ochii-mi las în voia lunii
Cum îşi lasă vântul palma
Peste orga toamnei reci.

Nu sunt bun eu de războaie,
Nu mi-s criticat din ură
Și prin mine “în chip poetic
Odihnesc suflete  noi ”,
Și de nu-mi puneți măsură,
Dar nici dram de-nțepătură,
Eu, din liliacu-n floare,  
Culeg versuri pentru voi.

03.04.2018

Am rămas cu mine-alături

Hoții ce-au intrat în suflet
Mi-au luat stelele-nflorite,
Corbul croncăne zănatec
Peste-al inimii pustiu,
S-au rupt zorile-nverzite
Din mănunchiul de ispite
Şi-am rămas cu mine însumi
Ca un tată lângă fiu.

Mă uitam la Cel de-alături
Şi simţeam cum el mă doare,
Nici măcar o umbră verde
Nu se-aşează între noi,
Doar armonica tresare
Și se-aude pân' la soare
Cântec tandru prin furtună,
Fulger rece printre ploi.

Mi-am culcat destinul vieţii
În iatacu-nțelepciunii,
O tristeţe fără seamăn
A-nceput a mă-nțepa.
Aş da spiritul în floare
Rănilor ce-mi dau iertare
Să pot face bine lumii
Chiar prin existenţa mea .

Cel de-alături mă priveşte
Cu o spaimă rece, nouă,
A lehamite se-ntoarce
Către zările pustii.
Simt din ochii lui cum plouă,
Turma boabelor de rouă
A pornit fără tăgadă
Pe obrajii-mi vineții.

Nu-mi vorbeşte, dar oftează,
Îl simt rece, tot mai rece,
Stângăcia mă-mpresoară,
Și pe el, după cum văd.
Un străin degrabă este,
Şi tristeţea-i de poveste
S-a pornit să ne dezbine,
Să ne ducă spre prăpăd!

“Nu ştiu ce vrei, trup de umbră,
Cu privirea ta greoaie
Întorci capul către zare
Şi nimica nu-mi şopteşti ! ”
Și-a pornit, întâia oară,
Ca tăcerea-i să mă doară,
Când și-a înălțat privirea
Către florile cereşti.

El n-a scos o vorbuliță
Prin a timpului lumină,
A stat calm, ascuns în mine,
Şi cu gându-n stele dus.
Cu privirea lui senină
S-a uitat către grădină,
Şi mi-a zis cu vorba moale:
“Ai să-l mânii pe Isus”

“Om firav, fără coloană,
Mi l-am altoit îndată,
Cum poţi spune fără teamă
Că nu am pe Domnu-n gând?
Înţelegi tu, fară pată,
Când troiţa mi s-arată
Eu, cuprins de evlavie,
Către Sfântul înalț gând ?”

“Nene, zice, dând din mână,
Nu-nţelegi nimic din viaţă,
Stai cuprins de bună seamă
Prin biroul învechit,
Domnul ce-i bătut în cuie,
A vrut multe să ne spuie
Dar de prinzi a lui povaţă,
Fi-vei veşnic mulţumit!”

“Ce să fac, om de ocară,
Ce să dau din mine, oare,
Să-ţi fac poftele perfide,
Ca-n tăcere să te duci?”
“Mi-e teamă că-n sărbătoare,
Nu mai ai parfum de floare
Şi-n sălbăticia muncii,
În dosare timpu-ți culci.”

“Dar cum pot trăi, sărmane,
Piedicile dau năvală,
Totu-i ban, totu-i avere,
Toate țin de contul gras !”
“Vezi tu, zice cu sfială,
Nu mai văd cum se răscoală
Tinereţea dulce-n tine,
Parcă-ai fi la parastas !

Ce-ţi plăcea, odinioară,
Să duci turma pe vâlcele
Să te-ntreci cu mierla vieţii
În pădurile din jur
Şi furai din ceruri stele
Să le pui în albastrele
Chiar când lanurile verii
Furau macii dimprejur!

Stai astăzi printre dosare
Și eu te visam, băiete,
Ca un prinț pe cal sălbatec
Şi cu pletele în vânt,
Însă vremea pe-ndelete,
Curge molcomă, poete,
Și tu călăreşti cu teamă
Roibul sfântului cuvânt. “

“Nu-s poet, de bună seamă,
I-am strigat cuprins de ură,
Nu am gânduri de mărire,
Nici pe tine nu te vreau,
Din a câmpului scriptură,
Am scos flori de-nvățătură,
Dar pe slovele frumoase,
Nici un pol nu pot să iau. “

“S-au pitit prin tine stoluri
De ambiţii fără teamă,
Nu mai eşti ștrengarul falnic.
Mai multe nu vreau să-ţi zic !
Din tine, de bună seamă,
Am ieşit c-un fel de teamă
Să te-anunţ că fără versuri
Tu în viaţă eşti nimic “

Patimile mi se nalță
Tot mai reci prin felinare
Genele-nverzesc pe frunte
Ca o iederă pe prun.
Cel de-alături (of, ce doare)
Către infinit dispare,
Şi-o lanternă-n disperare,
Îmi pătrunde-n ochiul mare
Şi-aud doctorul cum spune:
“Ai simptome de nebun!”

01.04.2018