Am rămas cu mine-alături

Hoții ce-au intrat în suflet
Mi-au luat stelele-nflorite,
Corbul croncăne zănatec
Peste-al inimii pustiu,
S-au rupt zorile-nverzite
Din mănunchiul de ispite
Şi-am rămas cu mine însumi
Ca un tată lângă fiu.

Mă uitam la Cel de-alături
Şi simţeam cum el mă doare,
Nici măcar o umbră verde
Nu se-aşează între noi,
Doar armonica tresare
Și se-aude pân' la soare
Cântec tandru prin furtună,
Fulger rece printre ploi.

Mi-am culcat destinul vieţii
În iatacu-nțelepciunii,
O tristeţe fără seamăn
A-nceput a mă-nțepa.
Aş da spiritul în floare
Rănilor ce-mi dau iertare
Să pot face bine lumii
Chiar prin existenţa mea .

Cel de-alături mă priveşte
Cu o spaimă rece, nouă,
A lehamite se-ntoarce
Către zările pustii.
Simt din ochii lui cum plouă,
Turma boabelor de rouă
A pornit fără tăgadă
Pe obrajii-mi vineții.

Nu-mi vorbeşte, dar oftează,
Îl simt rece, tot mai rece,
Stângăcia mă-mpresoară,
Și pe el, după cum văd.
Un străin degrabă este,
Şi tristeţea-i de poveste
S-a pornit să ne dezbine,
Să ne ducă spre prăpăd!

“Nu ştiu ce vrei, trup de umbră,
Cu privirea ta greoaie
Întorci capul către zare
Şi nimica nu-mi şopteşti ! ”
Și-a pornit, întâia oară,
Ca tăcerea-i să mă doară,
Când și-a înălțat privirea
Către florile cereşti.

El n-a scos o vorbuliță
Prin a timpului lumină,
A stat calm, ascuns în mine,
Şi cu gându-n stele dus.
Cu privirea lui senină
S-a uitat către grădină,
Şi mi-a zis cu vorba moale:
“Ai să-l mânii pe Isus”

“Om firav, fără coloană,
Mi l-am altoit îndată,
Cum poţi spune fără teamă
Că nu am pe Domnu-n gând?
Înţelegi tu, fară pată,
Când troiţa mi s-arată
Eu, cuprins de evlavie,
Către Sfântul înalț gând ?”

“Nene, zice, dând din mână,
Nu-nţelegi nimic din viaţă,
Stai cuprins de bună seamă
Prin biroul învechit,
Domnul ce-i bătut în cuie,
A vrut multe să ne spuie
Dar de prinzi a lui povaţă,
Fi-vei veşnic mulţumit!”

“Ce să fac, om de ocară,
Ce să dau din mine, oare,
Să-ţi fac poftele perfide,
Ca-n tăcere să te duci?”
“Mi-e teamă că-n sărbătoare,
Nu mai ai parfum de floare
Şi-n sălbăticia muncii,
În dosare timpu-ți culci.”

“Dar cum pot trăi, sărmane,
Piedicile dau năvală,
Totu-i ban, totu-i avere,
Toate țin de contul gras !”
“Vezi tu, zice cu sfială,
Nu mai văd cum se răscoală
Tinereţea dulce-n tine,
Parcă-ai fi la parastas !

Ce-ţi plăcea, odinioară,
Să duci turma pe vâlcele
Să te-ntreci cu mierla vieţii
În pădurile din jur
Şi furai din ceruri stele
Să le pui în albastrele
Chiar când lanurile verii
Furau macii dimprejur!

Stai astăzi printre dosare
Și eu te visam, băiete,
Ca un prinț pe cal sălbatec
Şi cu pletele în vânt,
Însă vremea pe-ndelete,
Curge molcomă, poete,
Și tu călăreşti cu teamă
Roibul sfântului cuvânt. “

“Nu-s poet, de bună seamă,
I-am strigat cuprins de ură,
Nu am gânduri de mărire,
Nici pe tine nu te vreau,
Din a câmpului scriptură,
Am scos flori de-nvățătură,
Dar pe slovele frumoase,
Nici un pol nu pot să iau. “

“S-au pitit prin tine stoluri
De ambiţii fără teamă,
Nu mai eşti ștrengarul falnic.
Mai multe nu vreau să-ţi zic !
Din tine, de bună seamă,
Am ieşit c-un fel de teamă
Să te-anunţ că fără versuri
Tu în viaţă eşti nimic “

Patimile mi se nalță
Tot mai reci prin felinare
Genele-nverzesc pe frunte
Ca o iederă pe prun.
Cel de-alături (of, ce doare)
Către infinit dispare,
Şi-o lanternă-n disperare,
Îmi pătrunde-n ochiul mare
Şi-aud doctorul cum spune:
“Ai simptome de nebun!”

01.04.2018