Lasă-mă la tine-n brațe

Lasă-mă să dorm cu capul pe mânuța ta mlădie

Când se lasă oboseala peste trupul meu pustiu.

Trece vremea peste vârfuri şi la fel peste câmpie

Iar la fluviul existenței nu putea-voi dig să-i fiu.

Apoi dacă se trec toate, nu încerc să dau cătare

Unde suntem, unde mergem şi aici ce suntem noi,

Ştiu atât, că-n asta lume cea mai minunată floare

E perechea-ndrăgostită care doarme-n cifra Doi.

Vai, ce iureş fără seamăn zace-n propria-mi mâhnire,

Vai, ce larmă muribundă este prin singurătăţi,

Cine nu dorește-n viaţă un pahar de fericire

Şi din braţele iubitei să-şi clădească mari cetăţi?

Undeva pe colţul mesei stă creionul într-o parte

Limba-i rece, ascuțită şi prin piept îi trec fiori

Năvăliră peste mine, evadate dintr-o carte,

Crude boabele de rouă ce se lasă peste flori.

Fericire, porţi în brațe stamba de iubire pură !

Nu-i nimic mai sfânt pe lume ca sărutul pătimaş.

Sinceră să fii cu tine, dar la toate ia măsură,

Că prin orice suflet șade un chip drag de copilaș.

Că suntem copiii vieţii, asta-i fără de tăgadă,

Dar simt gerul cum pe mine şi-a pus albul coviltir.

Pleoapele mi-au prins în nadă o eşarfă de zăpadă

Şi copilul pur din mine a plecat spre... cimitir.

28.04.2018