Vorbeşte inima ta...

Permanent îmi spui că sunt a ta
Şi mă răsfeţi cu vorbe parfumate,
Dar sub trista pulbere de stea
Mereu sunt prinsă în singurătate!

Cresc pe mine frunze de durere
Şi vântul muşcă din tulpina mea,
Şi de-aş simţi o mică mângâiere
S-aştept o altă dată, aş putea!

Vine seara rece pe la geamuri
Şi toate-n cuibul lor se odihnesc;
Captivă sunt şi cu dorinta-n hamuri,
Și-n triste pături ude mă trezesc!

Tăcerea sună dintr-un clopoţel
Cu glas de toamnă muribundă
Şi simt adânci dureri şi de oţel
În singurătatea mea profundă!

Mereu sunt prinsă în singurătate
Sub trista, recea pulbere de stea,
Deşi m-alinţi cu vorbe înstelate
Şi permanent îmi spui că sunt a ta!

15.11.2011

.

Destin de femeie

Ani mulţi din viaţa mea trecură,
Bilanţul vieţii-i tot mai greu
Şi mă condamn c-un fel de ură
Că n-am şi eu destinul meu.

În jur e toata lumea aşezată,
Familii dragi visând la casa lor,
Eu încă sunt dorită, aşteptată,
De reci tristeți prin dormitor.

Mereu mă mint, voit, şi mă încarc
Şi tot aştept sperând la cineva...
Şi sufletul aş vrea să mi-l descarc,
Dar cui să spun durerea mea?

Aştept şi cred că poate  mâine,
Dar visele frumoase mi se rup,
Și c-o turbată foamete de câine
Îmi simt puterea evadând din trup.

Cu ochii sfredelesc nemărginitul
Şi n-au potecile peron prin mine,
Doar vântu-mi zice că sortitul
E prins şi azi cu treabă şi nu vine!

Şi plânsă fuge ziua mea, şi mâine
Mă-mbrac cu doruri, gata să erup,
Dar, cu aceeaşi foamete de câine,
Îmi simt durerea ronţăind din trup!

Ani mulţi din viaţa mea trecură,
Am tot sperat minţindu-mă mereu,
Dar nu-l condamn şi nu am ură
Pe cel ce-a scris, aşa, destinul meu.

21.05.2014

Foaie verde de albastru

Iubirea mea frumoasă, în licăriri de lună
Grăunțe de cuvinte din inimă-mi-adună
Și pune-le-n grădină, ca până-n zori s-apuc
Să mi te-aşez ca frunză pe trupul meu de nuc.

Eu te iubesc albastru, tu mă săruți în verde,
La mine-i o minune, la tine nu se pierde,
Prin crânguri se răsfață noi bucurii şi-atunci
Tu stelele albastre prin ramuri mi le-aduci.

Ţi-am răsărit în palmă, şi cu adânc răsuflet
Regina mea de verde, mi-ai înfrunzit în suflet
Cu crengile-ncărcate, ca-ntr-un adânc ecou,
Şi-n palma ceastălaltă ţi-am răsărit din nou,

Şi te iubesc albastru, şi tot aşa, de-atunci,
Te savurez, romantic, dulceaţa mea de nuci
Că mi-ai pătruns în verde, cu rădăcini, uşor
În lutul meu albastru, în lutul meu de dor.

19.05.2018

Ultima frunză

Din copacul ce-n mine, supus,

Crește cu rădăcinile-n sus,

Ultima frunză s-a dus

Și prin al vremii cafeniu păcat,

Clătinându-se ciudat,

Către cer a picat .

16.05.2018

Prafu-n roiuri se adună...

„Prafu-n roiuri se adună prin zănatecul năduf
Încărcat cu mii de sarcini și cu penele de puf,
Gâştele, când ies din apă și se scutură sub vânt,
Îl gonesc din aripioare în vârtejuri pe pământ.

Uite-așa în salturi zboară și prin grație divină
Undeva pe ceru-albastru în planete se combină,
Apoi ploile-l frământă, cum face bunica ta,
Când dospește coca moale, colaci să facă din ea.

Luna-nvârte-n tuciul vremii boabe negre de noroi
Și se duce prafu-n stele sub al timpului șuvoi.
Totu-i cerc fără măsură, apar alte lumi, din nou,
Cum apare vorba-ntoarsă din sălbatecul ecou.”

Blând a mai grăit bunicul când venit-am supărat
De la şcoala suferinței, că nimic n-am învățat,
N-am răspuns Învățătoarei, întrebarea i-a fost grea:
“Cum de s-a făcut planeta și de ce se-nvârte ea ?”

Iarăsi sunt copil cuminte, după ani și ani cât veacul
Sunt în tinda veșniciei când în floare-i liliacul,
Bârnele şoptesc din casă, cu lemnoase guri de brad,
Că şi stelele din ceruri tot din praful nostru ard.

Și, mai mult ca niciodată, vântu-n zori trandafirii
Poartă-n traista călătoare aștri care vor veni,
Și tăcerile prind viață, și-aud pe bunicul meu,
De sub lespedea uitării cum șoptește tot mai greu:

"Urcă praful către stele într-un iureș nencetat,
Și se-ncheagă-n constelaţii de la gâștele din sat."


14.05.2018

3,33

Ştii ce nu-mi place la tine?

Ştii ce nu-mi place la tine?
Franc, ți-o spun, iubito, jur:
Nu ştiu dacă-i rău sau bine
Dar eu nu-ţi găsesc cusur!

12.02.2015

Furtuna

Se-ascund stelele sfioase în cântările psaltirii,

De sub gene scoate scoica perla părerii de rău.

Din havuzul răzvrătirii a ieșit pe matca firii

Stâna norilor păzită de lunaticul dulău.

La portița așteptării a bătut, cerând să treacă,

Salba de culori duioase de prin cerul crenelat,

Iar pe şevalet, în joacă, pensula a prins să facă

O furtună nărăvaşă ce s-a furisat prin sat.

Stau cu degetele-nfipte în prundişul înserării

Doi salcâmi loviţi de strechea vântului înnebunit,

Vin ogarii delăsării să găsească plumbul zării

Care s-a pierdut nevolnic pe nisipul ruginit.

Gerul zornăie tomnatic harpa razelor de lună,

Prima stea din Ursa Mare speriată s-a pitit.

Tusea cerului nebună scoate flăcări din furtună

Pentru fulgerul sălbatic în turbare primenit.

Apoi timpul în uitare rostul a-nceput să-și piardă

Pe când eu eram modelul unui pictor desuet.

Liniştea s-a dus să ardă trăsnetul ce mă dezmiardă

Și prin pânza de furtună ...am plecat din şevalet.

12.10.2017

De ce urci în trenul care...

Tinerete trecatoare,

De ce urci în trenul care

Trage-n piept aerul tare

De pe ruta de plecare?

22.04.2018