vineri, 28 aprilie 2017
duminică, 23 aprilie 2017
La căsuța părintească
A dat liliacu-n floare, clipa-i magică, vrăjită,
Timpul bate din copite ca un cal trandafiriu,
La fereastra părintească stă magnolia-nflorită
Doar cu Mâna Maicii Sfinte la taifasul timpuriu.
Ţopăie, sărind bezmetic, prins în dansul fericirii,
Bunul, dragul şi frumosul, Azorelul meu viteaz,
A pus mica lui lăbuţă peste vremea despărţirii
Și-a descătușat din mine izvoraşe pe obraz.
Un lăstar cu frunza rară și-a pus visul în mişcare,
Cântă plină de sfială seva-n trupul lui rebel,
După fusta sălcioarei s-a pitit cu-nverșunare
Şi-o ruşine tinerească brusc se răzvrătise-n el.
Eu nu l-am zărit vreodată, dar nici el a mea privire
Până-n clipa regăsirii n-a văzut-o-n saltul lui,
Urcă-n suflet, visătoare, verdea iederă subţire
Punând frunza nostalgiei peste ramul dorului.
Stă gardul sub sălcii triste ca un pui de căprioară
Ocrotit de-a lui măicuță de flămânde fiare reci.
Eu, de-abia întors acasă, am simţit întâia oară
Cum s-a scurs copilăria pe sălbatice poteci.
Plopu-nalt din fundul curţii rupe liniștea-n copite
Şi din ochii lui porniră frunzuliţele de dor,
Simt prin mine cum se-aşează zidurile nesfârșite
Și oftatu-n piept își toarce nesecatul lui izvor
N-am venit să-mi rup destinul, ci lăsat în voia firii,
Pe la casa părintească am ajuns de dor răpus,
Plâng în brazdele-amintirii, reci, grăunţele iubirii
Puse de mama cu bățul* în tot timpul ce s-a scurs.
Dau să intru-n curtea casei şi un măr cu fruntea lată
Şi-a pus streaşină privirii ramul lui cel mai de soi,
Floarea-i albă, răsculată, brusc, mi-a aruncat-o-n pleată
Lăsând ploaia nostalgiei să mă biciuie greoi.
Obosit de drum şi datini am intrat să dorm în casă,
Nu ştiu unde este mama, poate-n sat să-şi ia ceva...
Din grădină, pătrunjelul, cu aroma lui aleasă,
Se visează pus în supe chiar pentru venirea mea.
Din aducerea-aminte, țopăind din floare-n floare
Ca un fluturaș romantic vine tinerețea mea,
Trupul meu călit de lupte şi de vorbe-nțepătoare
Astazi este o ruină sub minciuni de catifea.
Stă salteaua-n pat gravidă cu paie de la combină
A umplut-o măiculița pentru mine când sosesc,
Floarea Soarelui sfioasă se cutremură senină
Că mă vede-ntâia oară în pridvorul părintesc.
Și cu mine, fără grijă, mi-am culcat copilăria,
Am pus căpătâi paltonul dăruit de mama mea,
Neaprinsă în perete lampa şi-a scos pălăria
Şi-ntr-o blândă legănare a-nceput a lăcrima.
Liliacul nins de vreme lângă geamul meu apare,
Fiul lui cu trupul fraged a prins cu sfială grai
Și prin vis i-aud şoptirea, ca o floare arzătoare:
Acest domn este poetul despre care tu-mi spuneai?
22.04.2017
* PS . În zona copilăriei mele, porumbul pe suprafețele mici se punea c-un băț. Mama înfigea bățul în brazdă, arunca grăunțele câte patru în cuibul făcut de băț, apoi le acoperea cu piciorul ( trăgea pământ peste ele). Apoi făcea altă gaură cu bățul în brazdă si tot așa până semăna tot locul.
Activitatea mai poartă denumirea de: A pune porumb cu parul, sau a semăna cu parul.
Timpul bate din copite ca un cal trandafiriu,
La fereastra părintească stă magnolia-nflorită
Doar cu Mâna Maicii Sfinte la taifasul timpuriu.
Ţopăie, sărind bezmetic, prins în dansul fericirii,
Bunul, dragul şi frumosul, Azorelul meu viteaz,
A pus mica lui lăbuţă peste vremea despărţirii
Și-a descătușat din mine izvoraşe pe obraz.
Un lăstar cu frunza rară și-a pus visul în mişcare,
Cântă plină de sfială seva-n trupul lui rebel,
După fusta sălcioarei s-a pitit cu-nverșunare
Şi-o ruşine tinerească brusc se răzvrătise-n el.
Eu nu l-am zărit vreodată, dar nici el a mea privire
Până-n clipa regăsirii n-a văzut-o-n saltul lui,
Urcă-n suflet, visătoare, verdea iederă subţire
Punând frunza nostalgiei peste ramul dorului.
Stă gardul sub sălcii triste ca un pui de căprioară
Ocrotit de-a lui măicuță de flămânde fiare reci.
Eu, de-abia întors acasă, am simţit întâia oară
Cum s-a scurs copilăria pe sălbatice poteci.
Plopu-nalt din fundul curţii rupe liniștea-n copite
Şi din ochii lui porniră frunzuliţele de dor,
Simt prin mine cum se-aşează zidurile nesfârșite
Și oftatu-n piept își toarce nesecatul lui izvor
N-am venit să-mi rup destinul, ci lăsat în voia firii,
Pe la casa părintească am ajuns de dor răpus,
Plâng în brazdele-amintirii, reci, grăunţele iubirii
Puse de mama cu bățul* în tot timpul ce s-a scurs.
Dau să intru-n curtea casei şi un măr cu fruntea lată
Şi-a pus streaşină privirii ramul lui cel mai de soi,
Floarea-i albă, răsculată, brusc, mi-a aruncat-o-n pleată
Lăsând ploaia nostalgiei să mă biciuie greoi.
Obosit de drum şi datini am intrat să dorm în casă,
Nu ştiu unde este mama, poate-n sat să-şi ia ceva...
Din grădină, pătrunjelul, cu aroma lui aleasă,
Se visează pus în supe chiar pentru venirea mea.
Din aducerea-aminte, țopăind din floare-n floare
Ca un fluturaș romantic vine tinerețea mea,
Trupul meu călit de lupte şi de vorbe-nțepătoare
Astazi este o ruină sub minciuni de catifea.
Stă salteaua-n pat gravidă cu paie de la combină
A umplut-o măiculița pentru mine când sosesc,
Floarea Soarelui sfioasă se cutremură senină
Că mă vede-ntâia oară în pridvorul părintesc.
Și cu mine, fără grijă, mi-am culcat copilăria,
Am pus căpătâi paltonul dăruit de mama mea,
Neaprinsă în perete lampa şi-a scos pălăria
Şi-ntr-o blândă legănare a-nceput a lăcrima.
Liliacul nins de vreme lângă geamul meu apare,
Fiul lui cu trupul fraged a prins cu sfială grai
Și prin vis i-aud şoptirea, ca o floare arzătoare:
Acest domn este poetul despre care tu-mi spuneai?
22.04.2017
* PS . În zona copilăriei mele, porumbul pe suprafețele mici se punea c-un băț. Mama înfigea bățul în brazdă, arunca grăunțele câte patru în cuibul făcut de băț, apoi le acoperea cu piciorul ( trăgea pământ peste ele). Apoi făcea altă gaură cu bățul în brazdă si tot așa până semăna tot locul.
Activitatea mai poartă denumirea de: A pune porumb cu parul, sau a semăna cu parul.
duminică, 9 aprilie 2017
Dacă-ai vrea
Te-aş alege
dintr-o sută, te-aş alege dintr-o mie,
Vis duios cu aripi albe şi sclipiri de giuvaer,
Te-aş servi şi din sclavie de mi-ai fi împărăţie,
Înger ce-ai furat cu ochii verdea ramură de cer.
Ca şi Mahomed, Profetul, pentru tine o minune
Eu pot face-n clipa asta: luna-n două s-o despic,
Jumătăţii de tăciune, mâneci albe de genune
I-aş croi din stamba maicii, cusută cu borangic.
Din cealaltă jumătate, la toporul lui Vasile
Aş face o coadă albă sau gălbuie, după plac,
Să cioplească visu-n file la sfârşitul unei zile
Când vioara unui greier scoate liniştea din veac.
Apoi, pentru veşnicie, îmbrăcat în scânduri triste,
M-aş face băncuţă verde pentru noii-ndrăgostiţi,
Chiar şi-n vremuri egoiste, de prin colţuri de batiste
Ți-aş culege lăcrimioare pentru buzele-mi fierbinţi.
Iar când inima-mi pofteşte, în cămaşa de furtună
Voi porni să salvez lumea de părerile de rău
Şi de-i vremea rea sau bună, din iubirea mea nebună
Să iei soarele din mine şi să-l duci pe cerul tău.
Mi-ar fi viaţa o minune, albă floare şi senină,
Drumul de mi l-ai petrece peste timpurile reci,
Stea cu gânduri de lumină, din privirea ta divină
Mirtul ochilor albaştri m-ar împărtăşi pe veci.
Doar atunci mi-ar fi-n vecie, inima, o moară nouă
Şi prin aripile-i roze, în îmbrăţişări de vânt,
Eu, din luna ruptă-n două, aş lua boabele de rouă
Şi din raze-aș scoate untul şi făina din cuvânt.
Numai de-aş lua din tine ochii pentru cerul meu,
Aș putea salva iubirea de părerile de rău!
Vis duios cu aripi albe şi sclipiri de giuvaer,
Te-aş servi şi din sclavie de mi-ai fi împărăţie,
Înger ce-ai furat cu ochii verdea ramură de cer.
Ca şi Mahomed, Profetul, pentru tine o minune
Eu pot face-n clipa asta: luna-n două s-o despic,
Jumătăţii de tăciune, mâneci albe de genune
I-aş croi din stamba maicii, cusută cu borangic.
Din cealaltă jumătate, la toporul lui Vasile
Aş face o coadă albă sau gălbuie, după plac,
Să cioplească visu-n file la sfârşitul unei zile
Când vioara unui greier scoate liniştea din veac.
Apoi, pentru veşnicie, îmbrăcat în scânduri triste,
M-aş face băncuţă verde pentru noii-ndrăgostiţi,
Chiar şi-n vremuri egoiste, de prin colţuri de batiste
Ți-aş culege lăcrimioare pentru buzele-mi fierbinţi.
Iar când inima-mi pofteşte, în cămaşa de furtună
Voi porni să salvez lumea de părerile de rău
Şi de-i vremea rea sau bună, din iubirea mea nebună
Să iei soarele din mine şi să-l duci pe cerul tău.
Mi-ar fi viaţa o minune, albă floare şi senină,
Drumul de mi l-ai petrece peste timpurile reci,
Stea cu gânduri de lumină, din privirea ta divină
Mirtul ochilor albaştri m-ar împărtăşi pe veci.
Doar atunci mi-ar fi-n vecie, inima, o moară nouă
Şi prin aripile-i roze, în îmbrăţişări de vânt,
Eu, din luna ruptă-n două, aş lua boabele de rouă
Şi din raze-aș scoate untul şi făina din cuvânt.
Numai de-aş lua din tine ochii pentru cerul meu,
Aș putea salva iubirea de părerile de rău!
09.04.2017
Abonați-vă la:
Postări (Atom)


