Lasă-mă să-ți spun ceva…

Lasă-mă să-ți spun ceva:

Mai frumoasă ești ca cerul,

Și mai și ca steaua mea,

Ăsta este adevărul  !

Evadat din tine

Groaznic ţipă vântul rece peste salcia din vale

Şi dorinţele din suflet se pitesc prin cochilii,

Geamul feciorelnic sare fluierând din balamale,

Şi pe el o ceaţă deasă rupe ceru-n cioburi gri.

La hotarul cifrei unu stă perechea răstignită

Chiar pe crucea renunţării la destinul omenesc,

Dorul vesel și romantic poartă aripa zdrobită

Şi pe cioatele visării corbii vremii se rotesc.

Trece luna mohorâtă peste norii ce se-ngroapă

Într-o liniște pribeagă cu izvoarele-n suspin,

De pe grinda veşniciei  funia-n venin se-adapă

Când strecor în lațul negru capul înverzit de chin.

Nu mai vreau să stau în mine şi-n căruțele tristeţii

Îmi las inima să plece peste lespedea de Iad,

Și când ceasu-și duce limba către ochiul dimineţii,

Împing scaunul cu talpa, şi din laț...în mine cad.

Bocitoarele deșiră chiar lângă portița mică

Partiturile de jale ce inundă-ntregul sat,

Peste ram de mărăcine doliul pleoapele-și ridică

Și-n furtuna de tăcere sufletu mi-e-nsângerat

Numai eu cu nepăsare stau pe lavița-nvechită,

Ochii sub bănuții galbeni coborâtu-i-am în vis.

Țipă trandafirul galben după fosta mea iubită

Că de gelozia-i dulce, eu în ea ...m-am sinucis .

25.06.2018

Fructe sacre

(Dedicație pentru Denisa Curea Popa)

Ţin în mână “Fructe sacre” şi-am pe buze slove noi

Când pe mine vine tușul scurs de lacrima din ploi,

Stă genunea la răscruce, apa tremură-n izvor,

Și când merg la rugăciune către ceruri mă cobor.

Nu ştiu dacă-i zi sau seară și nu știu cine sunt Eu,

Dar din fructele poeme fac magiun lui Dumnezeu,

Şi zăresc pe palma lată şi zăresc și-n suflețel

Că tot trupul meu de floare poartă slovele pe el.

La festin de “Fructe sacre” inima se îmbracă-n crin,

Oare fulgerul tomnatic sau duiosul meu suspin

Se strecoară printre nouri când tuşeşte cerul greu

Sau Denisa-și pune trupul într-al slovei curcubeu?

Prin câmpia amintirii, doamna Boabelor de rouă,

Din cuvintele-nflorite și-a făcut căsuță nouă,

Și din clopotul luminii a tras sfoara-n prag de zi

Să trezească-n mine zorii cu nuri galbeni-aurii.

Țin în mână ”Fructe sacre”, sunt un frate fericit,

Și-n visare fără margini eu mă-ntreb necontenit:

Oare luna-mbujorată, în costum de catifea,

Urcă-n bolta poeziei, sau e chiar Denisa mea?

16.06.2018

Să-i dau mamei aprobare

                                             Motto

                                       Această retorică
                                       Nu așteaptă răspuns,
                                       Că vântul tristetii
                                       Pe frunte m-a uns.
                                       (E.A.)

Universul nu-mi dă pace, ba mai mult cere arvună
Să-i dau viața mea ciobită, să-i dau tot ce mi-am dorit,
Cad zăpezile visării și-am uitat de vreme bună
Și nu cred că-n lumea asta mai am ceva de zidit.

În cămara-alăturată, prinsă-n chinul reumatic,
Mama prin tăcere plânge să nu rupă somnul meu,
Dar o simt cum cerbul simte frigul coborât zănatic
Ce gonește-n prag de iarnă fluturii din heleşteu.

Viață plină de-ndoială, cum de ești aşa cuprinsă
Doar de viscolul sălbatec care bate-n piept hai-hui?
Pleoapele-mi urcară dorul în singurătatea ninsă
Și-aud mama cum gândește că-s regina nimănui.

Aş cere prin vremea rece, când cocoşul sparge cerul,
O refinanţare-n toate, să fiu iarăși cum am fost,
Dar corabia iubirii veșnic mi-a-nghițit-o gerul
Și mi-a dus visarea dragă într-o pierdere de rost.

Iar m-agăț de visul verde și când zorii se revarsă
Văd pe mama că-și ascunde lacrimă în colț de stea,
S-a rupt creditul speranței tot bătând poteca-ntoarsă,
Şi, deşi zâmbesc voioasă, altfel simte mama mea.

Voi cunoaște eu vreodata, prin a noptii letargie,
De ce țipă-n dud cocoșul, care-i tulburarea lui?
Dar cu strigătu-i tomnatic o tristețe mă îmbie
Aprobare să-i dau mamei că-s regina nimănui.

17.06.2018

5.31

Părintele Arsenie

În pragul dimineții se-așază pe ţărână
Covor de lacrimi mute în iureșul stingher
Și gânduri prea smerite prin mine se-anină
Când stau în așteptare sub peticul de cer.

Și tremură Prislopul într-o tăcere sfântă,
Izvorul purității pe vale toarce viu,
De sus, din nemurire, o liniște-mi cuvântă
C-al nostru drag Părinte ne vede din sicriu.

Sunt oameni lângă mine cu frunţile-aplecate,
Covorul primăverii stă proaspăt pe pământ,
În jur copacii veșnici, cu frunzele lăsate,
Ascultă slujba nouă la veșnicul mormânt.

M-așez la rând cuminte, am palmele-asudate,
Stă răstignit pe dealuri un vis odihnitor,
Şi azi la Mecca noastră, părinte, soră, frate
Vorbesc de patimi grele cu glas mistuitor.

Mototolesc batista, deşi nu sunt adeptul
Nici cozilor imense, nici liniștii ce nu-i,
Dar văd cum fiecare în suflet poartă sceptrul
Unui necaz vremelnic venit asupra lui.

Părintele veghează mereu asupra noastră,
Mereu cu duioșie, mereu cu ceva-n plus,
Și-n ochii lui cu lacrimi de linişte albastră,
Prin pacea-nrourată văd chipul lui Isus.

Ah, sfântă bucurie, Părinte-al meu și-al țării,
Tu, sol al nemuririi trimis de cel divin,
Alungi dureri din trupuri şi zorii primăverii
Îi cerni și peste mine la cruce ta când vin.

Şi pentru prima dată îngenunchez vremelnic,
Cu mâna stau pe cruce, cu ochii minții văd,
Părintele Arsenie, din orișice pomelnic
Ne vindecă de boală, ne scapă de prăpăd.

15.06.2018

4.04

La taifas

Ce mai tremură livada,

Florile fac horă-n ea

Și cu trandafirul galben,

O aştept pe draga mea.

Inima în flăcări joacă,

Sufletul de jar e nins

'' Va veni a ta iubită,’’

Prin petale mi-a promis!

În oglinda apei line,

Cerul tremură și tace

Trandafirul beat de soare,

Tandru ochiul și-l desface.

Ne-a prins vraja la taifas,

Eu îi spun de toate cele

Şi la două vorbe, a treia,

E de dorul dragei mele.

În sfârşit şi ea apare,

În costum de  primăvară

Crudă, tremură livada

Când zărește-o floare rară

Apoi zise trandafirul,

Cu glas galben şi sublim:

‘’Rupe-mă şi dă-mă iute,

Că doar asta ne dorim!’’

03.03.2013

Dacă pleci de lângă el

Vin pistruii veseliei pe obraz de cântec moale
Pe când ziua-și duce voalul sub tăcerile de-azur,
Mă respect şi eu pe mine dacă pentru dumitale
Port iubirea naturală cu parfum de farmec pur.

Azi am sufletul de floare, tu ai suflet de regină
Și mă scald de bucurie într-un sanctuar ciudat,
Fac mătănii către soare şi iau faguri de lumină
Să-ți aprind în diademă licurici de dor curat.

Sălta inima-n tăcere şi sub vântul răzvrătirii
Trista mea singurătate iarăși m-a chemat în Doi,
Pleacă molcom, fără zgomot, chiar pe ruta fericirii
Trenul ce unește tandru toate gările din Noi.

Nu e cazul să stau singur, inima așa-mi cuvântă,
Și zăresc din nou icoane prin cămările de nea,
Picură tăceri din stele şi când vine clipa sfântă
Prin altarul veșniciei vreau să fii icoana mea.

Și te-aud șoptind în taină când bujorii se treziră:
Pur şi simplu spune-mi tandru, însă ferm, manierat,
Amuzant, copil destoinic, prea politicos din fire,
Că dorești prin anii crânceni să-mi fii unicul bărbat!

Însă zorii se iviră agăţaţi prin flori de nufăr
Trece prin singurătate vântul moale și-n răspăr,
Inima se-mbracă-n patimi și-n oglinda zilei sufăr
C-au sosit la mine-n plete, albe, florile de măr.

Numai vara-și plimbă trupul pe covorul de tăcere
Și prin scorburi de uitare parcă plânge-un şoricel,
Dar mă fac o punte moale peste maluri de durere
Să-ți lași pașii peste mine, dacă-mi vii de lângă el.

09.06.2018

5.55

Cumpăr teiubescuri

Poezia e apă sfințită

Găsită-n ochi la ne iubită 

Și prin mirosul suav de iasmin

Pătrunde-n sufletul senin.

Ca boarea ușoară de vară

Versul meu n-o să te doară,

Chiar dacă sufletu-ți taie

E lacrimă-n cămașă de ploaie,

După ce, în zori, e sorbită

De ochii suavi de ne iubită.

Poezia mea cade lată

Ca privighetoarea înțepată

În goană

De "trandafirii cu țepii-n hărjoană."*

E un cântec ce vine prin zori

În lacrimi duioase pe flori,

Un cântec ce-mboldește verdeața

Și dă bună dimineața.

Uneori, ascunsă-n iarba tăcerii,

Doarme, când foarfeca zării

Pentru sufletele îndrăgostite

Taie aripi de soare, obosite,

Să-mpletească un bici de furtună din ele

Când mergem, neiubito, prin stele.

Dar până-atunci, poezia prin mine

A desțelenit izvoarele line,

Și mi-a permis prin zările senine

Să cumpăr te iubescuri de la tine.

Cumpăr te iubescuri la grămadă,

Cumpăr te iubescuri orișicum,

Si din flăcări albe de zăpadă

Te iubescuri se înalță acum.

Te iubescuri vin ca niciodată,

Te iubescuri se înalță-n roi,

Oare te iubescuri trebuie să cadă

Să  fim, veșnic, te iubescuri, noi?

07.06.2018

* grădina cu privighetori- Alexandr Blok

Strigă-mi: te iubesc…

Strigă-mi: te iubesc,

De-ai să pleci cu zor

Să-ți ascult ecoul

Până o fi… să mor!

23.09.2012

Vreau să dansăm...

Motto:

Dacă o fi să mor vreodat’
       Sub o nu ştiu care vină
       Cer să fiu înmormântat,
       În privirea ta blajină !

Dansăm în liniștea furtunii
Pe frunze de gând
Cum veseli dansează norii 
În coarnele lunii.

Dansăm aproape, ești inversul meu,
Și-n mine sunt pașii destinului tău .

Număr secundele-n strângeri duioase la piept
Și fulgerele iubirii-n palme-nfloresc,
Culeg stele din părul tău, mereu,
Și felinarele fericirii
Aprind fluturii din sufletul meu.

Aproape dansăm,
Atât de aproape
Încât mugurii visării,
Viguros crescuți
Pe trupul nostru de ceară și lut,
Și-au înflorit zăpezile pe buzele moi,
Cum caii și-au înflorit pe frunți
Urmele uitate de nouri albi.

Iarba aducerii aminte din inima mea
E răsărită din crudul privirii tale,
Și noi dansăm.

Captivi dansăm în libertate,
Dansăm atât de apropiați
În busola iubirii,
În Nordul existențial,
Adormit în splendoarea ploilor de vară,
În același estuar
Cu rădăcinile Sudului fertil.

Și noi dansăm,
Dansăm atât de aproape
Că cerul cu botul
Bea luna din ape.

Dansăm în ne rutină
Și Tu n-ai vină
Că Eu,
Dansez mereu,
Prin sufletul tău.

Apoi, obosit de zorii aşteptării,
La ultimul dans, la plecare,
Tu-mi șoptești magnetizant 
În blândă legănare:
“Bărbatul este vânător înnăscut!”

Eu nu știu ce să răspund
Și mă transform în lupul profund,
Vânător înnăscut,
Și te vânez, căprioara mea,
Prin munții fericirii
Crescuți în palma ta.

03.06.2018