Părintele Arsenie

În pragul dimineții se-așază pe ţărână
Covor de lacrimi mute în iureșul stingher
Și gânduri prea smerite prin mine se-anină
Când stau în așteptare sub peticul de cer.

Și tremură Prislopul într-o tăcere sfântă,
Izvorul purității pe vale toarce viu,
De sus, din nemurire, o liniște-mi cuvântă
C-al nostru drag Părinte ne vede din sicriu.

Sunt oameni lângă mine cu frunţile-aplecate,
Covorul primăverii stă proaspăt pe pământ,
În jur copacii veșnici, cu frunzele lăsate,
Ascultă slujba nouă la veșnicul mormânt.

M-așez la rând cuminte, am palmele-asudate,
Stă răstignit pe dealuri un vis odihnitor,
Şi azi la Mecca noastră, părinte, soră, frate
Vorbesc de patimi grele cu glas mistuitor.

Mototolesc batista, deşi nu sunt adeptul
Nici cozilor imense, nici liniștii ce nu-i,
Dar văd cum fiecare în suflet poartă sceptrul
Unui necaz vremelnic venit asupra lui.

Părintele veghează mereu asupra noastră,
Mereu cu duioșie, mereu cu ceva-n plus,
Și-n ochii lui cu lacrimi de linişte albastră,
Prin pacea-nrourată văd chipul lui Isus.

Ah, sfântă bucurie, Părinte-al meu și-al țării,
Tu, sol al nemuririi trimis de cel divin,
Alungi dureri din trupuri şi zorii primăverii
Îi cerni și peste mine la cruce ta când vin.

Şi pentru prima dată îngenunchez vremelnic,
Cu mâna stau pe cruce, cu ochii minții văd,
Părintele Arsenie, din orișice pomelnic
Ne vindecă de boală, ne scapă de prăpăd.

15.06.2018

4.04