Soarele pe lac...

Soarele pe lac, în singurătate,

Fară niciun scop înota pe spate.

I-a sărit pe burtă broasca unui veac

Ce prinsese gustul jocului buimac.

Ziua-i răsucită-n coarne de berbec

Şi grăia micuța: uite cum petrec!

Apoi s-a pornit un miros prăjit

Și ţestoasa noastră nu s-a mai trezit.

28.10.2017

Dacă, totuși,

Lumea cât ar fi de mare şi oricât s-ar încerca
Alta, tot la fel ca tine, n-ar mai fi icoana mea,
Dacă, totuşi, într-o seară s-ar ivi o nouă stea
Negresit ai fi tu însăți și mereu mi-ai lumina.

24.10.2017

Preabunule Azor

M-am reîntors voios la mine acasă
La vechiul meu lăcaș cu geamuri mici;
Uimită luna calmă, grațioasă,
De sus privește tandră jos, aici.

Același câine bun îmi iese în cale
Zburdând pe potecuță de argint,
C-un ochi secat și îndoit de șale,
Dar cu același dor în inimă și alint.

Trezită, amintirea-și spălă arama
Pe panta nechematei bătrâneţi;
Într-un târziu, în prag, apare mama,
Ştergându-şi fața suptă de tristeți.

Înlăcrimați ne așezăm pe-o buturugă,
În bătătura adormită lângă deal
Și ne privim îmbrățișați, ca la o rugă,
În catedrala locului natal.

Apoi, îmi spune câte și mai câte
Și timpul pare strâmt, pierdut și mic
Și prin atâtea vorbe calme, izvorâte,
Mai că nu apuc să zic... nimic!

Într-un târziu, părând a cere iertare,
Îmi zice cu un glas pierdut și stins:
,,- O fată, aşteptându-te, se pare,
Nici azi nu-i măritată, dinadins;’’

Doamne, cum se aprinde în mine
Ecoul unui timp apus, cu flori;
Mă doare că n-a mers, cum se cuvine,
Pe drumul ei țesut cu sărbători!

Și azi mă răscolește vorba ei duioasă,
Că dacă soț nu voi putea să-i fiu,
O viață întreagă o să aştepte, roasă,
Mereu de dorul meu albastru, viu!

Acum mi-e părul trist, dar retrăiesc
Descătuşarea sevelor rebele,
Când ochii ei, duioşi, îmi amintesc:
Doi maci aprinşi în pulberea de stele!

Din vremuri duse gândul se arată,
Ca din vulcan un minereu ţesut.
Și-o văd, rămasă plânsă-n poartă,
Când am plecat de visul meu cerut!

Amintirea-şi pune vechea haină
Când pe-Azor îl rog cu glasul greu:
Du-te, dragule, la ea şi-n taină
Cere-i tu iertare-n locul meu!

02.10.2011

Cântecul reîntoarcerii

Nu mai vrea să-mi fie lira-nmugurită

Când la uşa-i iarna gata de prăpăd.

Plânge printre nouri luna hărţuită

Şi mă doare gândul că n-o mai revăd.

Noaptea se trezeşte ziua în amiază

Și tristeţea-mbracă hainele târzii.

Plânge trandafirul şi uşor din vază

Cad pe noptieră lacrimi sângerii.

Firea mi se scaldă în marea tăcerii,

Norii de speranţe se ciocnesc pe sus.

Luna mea frumoasă, au visat cireşii

Că la tine-n plete florile şi-au pus.

Stiu că nu suporţi nedreptăţi rebele

Şi spre tine-o piatră zborul și-a luat,

Dar acum, smerito, inima iti cere:

Alungă tristeţea ce te-a-ngenuncheat.

Linistea-nverzirii simte iar chemarea

Unui cânt în şoaptă peste liliac,

Ochii mei tomnatici, de laşi supărarea,

Vreau să ţi-i ofere nuferii din lac.

Lasă-ţi peste flori firea ta cea dragă

Iarăşi să-nverzească lira lui Orfeu.

Numai de-ţi presar liliac pe plagă

Pot să-nchid şi rana sufletului meu.