M-am trezit de
dimineaţă către mine zarea-am tras, Când, Doamna boabelor de rouă, m-a poftit
să fac popas. Şi-adunase stamba lunii într-al părului năvod Și la slova-i mă
poftise în chip drag de voievod.
Este ruptă din poveste,
zână ce-a mai fost la noi, Şi-apărea din rugăciune ca bureţii după ploi. Dacă-i
vedeau frumuseţea peste vreme, răii grofi, Îi scoteau şi rădăcina, cum scoţi
vara la cartofi.
Aș scrie mai cu emfază
dar acum mi-e frică, zău, Să nu vină din vechime și s-o fure zmeul rău. Face
slova-i fermecată, albe punți peste genune, și cu îngerii albaștri se ascunde-n
rugăciune.
Ba mai mult,
înmiresmată, împleteşte gânduri dragi, Și din toiul primăverii pune frunzele la
fragi, Din petale de lumină, în miros de cozonaci, Pune rujul aşteptării peste
buzele de maci.
Apoi masa fericirii,
vremea de-i bună sau rea, O aşează-n bătătură cum făcea bunica mea, Și cum stau
sub nor de vise, vine Luna peste vreme, să bem mustu-nțelepciunii din
frumoasele-i poeme.
Din cafeaua răzvrătirii
când vin ploile pe glod, Doamna boabelor de rouă, dă o fugă la Irod, Peste a
lumii epopee scrisă-n pragul zilei noi, Ea-şi croieşte din lumină frunza patru
la trifoi.
Eu tot stau cu ea la
masă, slova caldă să-i dezmierd Și prin ochii ei albaștri în fantasme dulci mă
pierd, Râu sălbatec de lumină curge peste slova sa Când cu sapa gânditoare
scoate sâmburii de stea.
Lunecând pe râul slovei
într-o luntre de trifoi Zăresc bobul de lumină cum se scutură de ploi Și-n
grădina sufletească vin pe lutul greu, profund, Și-nverzesc la ea în versuri,
printre stele mă afund.
Dezlegaţi îşi lasă
noaptea corbii ultimului vis Și caleașca rugăciunii iar m-aduce-n paradis. De
sub stânci izvorul plânge, scoate lacrimi pe vâlcele, Și Denisa, de prin rouă, mă
trimite la surcele,
Vrea să facă-n toiul
nopţii foc de tabără ceresc Unde vin steluţe-n horă, cu chip drag, dumnezeiesc,
Le brodează cămășuța până-n seară de Ajun, Doamna boabelor de rouă, chip ceresc
cu suflet bun.
Am citit cu plecăciune
chiar mai mult de jumătate Când zăresc un cal albastru scoate soarele din
noapte. Peste timp Nichita, mândru, de pe pajiștea străbună, L-a împrumutat
Denysei, în căpăstru scos din lună.
Doamna boabelor de
rouă, punând vrajbă între ore Şterge praful din oglindă unde s-a culcat Tagore,
Apoi se reîntoarce-n curte când e vântul singurel Să dea apă la căpriţe şi fân
proaspăt la viţel.
Vai, cât mi-a plăcut
elanul din felia de genune, Ce-a dat foc la letargie și-a fugit în rugăciune,
Să nu-i fie viaţa tristă, slova să nu-i piară-n van, Noaptea plină de lumină a
culcat-o prin Divan.
Corbilor le-a dat
grăunţe în miros suav de tei Că s-a luminat deodată toată smoala de pe ei, nu
mai spun de cimitire, ba nimic nu spun de cruci, că din sufletu-i de floare a
pus soarele-n uluci.
Slova-i roză parfumată,
legănată-n vânt duios, Și de-atât albastru-verde ceru-i fâstâcit, gelos. Vine
și un cerb sălbatec în miros de toporaşi Să citească versuri tandre unui stol
de îngeraşi.
Doamna boabelor de
rouă, cu sprîncenele ei pune Rândunicile iubirii fân din șură să-şi adune, Să-l
așeze-n colț de tindă când se culcă ceru-n tei, Cuib să facă poeziei
ce-nverzește-n ochii ei.
Bat clopotnițele-n
versuri să trezească deşteptarea, Zorii se coboară-n crânguri, rozalie cântă
zărea, Se rujează-n grâne macii, curcubeul de pe lac, Scoate laptele luminii
doar din ugeru-i posac.
Pe cărarea cu flori
dalbe, vara-n sfântul ei regat, Țese
drumuri de lumină spre măicuţa ei din sat. Şi trecând de curți făloase în
bluzița-i cu arnici Împletește vântul moale pe cornițe la juninci.
Tot la fel cum făcea
muica la văcuţa ce-a fătat Să dea laptele iubirii pentru pruncul ne-nțărcat, să
crească prin vremuri tulburi voinicel, neobosit, S-ajungă fecior de vază și cu
harul înfrunzit.
Soarele-şi deşiră visul
în răni albe prin copac, Și-n parfumuri de mătase s-a trezit un liliac, Mâna-i
caldă o sărută apoi merge după plac Unde dorm doi îngeri tandri la căsuța cu
cerdac.
În cuptorul plin de
gânduri pâinea se dospește-n jar şi pe slova-i parfumată găsesc ochi de
felinar. Doamna boabelor de rouă, pune al inimii pieptar Peste trupul crud al
lunii adormită pe hotar.
Lasă boabele prin vie,
poame pune-n pruni şi meri, și poeme de lumină stoarce noaptea din tăceri,
Soarele, cât e de tandru, când e fără de alint, Doar Denisa-i curmă setea din
ulcioare de argint.
Când tristețea-i prinde
trupul într-o rece îmbrățișare, Doamna boabelor de rouă, a cules din ceruri
floare, Și la hora fericirii, în
răscruci, la zile mari, Frunza adormită-n gânduri o preschimbă-n
lăutari.
Ba mai mult, nu face
blaturi, nu-i datoare nici la lună, N-are niciun fel de frică de prea apriga
furtună, Doar un singur pact făcut-a, asta am simţit şi eu: Sufletu-mbătat de
slove l-a-nchinat lui Dumnezeu.
Când apare toamna ninsă
de cafeaua unui veac, Doamna boabelor de rouă, cu ciocanul ei buimac, Bate
cercuri de lumină pe butoiul unui gând
Ca să pună mustul vremii care sângeră-n cuvânt.
Plânge zarea gândăcie
peste râul de tăcere, Trei albine zvăpăiate, sacii şi-au umplut cu miere Şi
prin strofe luminoase, Deny, plină de dorinți, Le-a trimis șă dea merinde la
luceferi și la sfinţi.
Pe asfaltul tot mai
vânat se aşează ploaia rece, Doamna boabelor de rouă, printre frunze mâna-şi
trece, Semn, la duhuri, blând le face, strângându-i în preajma sa Cum strângea
cloșcuța puii, când un şoim o vizita.
Şi de n-ar fi fost pe
lume un poet aşa de dulce Oare-n stogul galaxiei cine versul să-şi mai culce?
Doamna boabelor de rouă, fără pic a
se-ntrista Şi din ultima cometă, must ar
scoate de prin ea.
Văd prin arderea
duioasă când poemele nu-i tac Doar cu unghii de lumină scrie versuri pe copac,
Plâng poemele prin scoarță, când tăcerile se-ntrec, Și prin zori, se duc în
muguri, la căprițe si berbec.
Apoi ia panerul vremii
cu codițe de nuiele Şi pe el ștergaru-și pune, peste fagurul de stele Şi când face
împărţeala, în Ajun, la colindat, Scoate mierea-nțelepciunii că vin pruncii la urat.
Când citeam, cuprins de
patimi, s-a albit sufletul meu, Am simţit plângând zăpada care doarme pe
Ceahlău, Apoi muntele iubirii a-nceput să cânte lin Și să toarne doine plânse
în ceșcuța mea cu vin.
Uite aşa veni Ajunul
printre şurele de fân, Doamna boabelor de rouă, ţine viscolul prin sân, Şi-l
petrece-n primăvară peste zările ce tac Să-l îngroape, graţioasă, lângă-un pui
de liliac.
Fulgii s-au oprit din
joacă, a fugit din sat misterul Şi-n lumina regăsirii s-a-mbrăcat în stele
cerul, Numai sania tânjește cu ochii ţintă către deal, Răsucindu-şi visătoare
mustăcioara de metal.
Doamna boabelor de
rouă, trup își face din psaltire, Precum Ana lui Manole, ce-a sosit la mănăstire,
S-a zidit în soață bună, mamă pentru copilaşi
Şi, din palme, dă lumină corului de îngeraşi.
Şi la suflete-nsetate
dă parfum de curcubeu, Doamna boabelor de rouă, soră e cu versul meu. Iar
de-acum volumu-i cântă, și-n râs drag de clopoței, Văd cum s-a zidit, Denysa,
peste existența ei.
Nicolae Rolea, poet
(Bucureşti)
