luni, 29 octombrie 2018

Se cutremură pământul...




Se cutremură pământul,
Ard izvoarele-n adâncuri
Tandru mi se-ndoaie trupul
Sub plăcerile din noi,
Palmele se-aşează molcom
Pe burtică şi pe sfârcuri,
Şi pe brațele-mi vânjoase
Trec culorile-n șuvoi.

Buzele pe gât se plimbă,
Prind în cupa gurii mele
Lobul tremurat de patimi,
Ca frunză din paradis,
Şi prin şoaptele din stele,
În noian de doruri grele,
Îmi las gura-nmiresmată
Să colinde-n dor deschis.

Mă opresc pe nurii falnici
Cu parfum de veşnicie,
Sar ca junele prin crânguri
De la unul la cellalt,
Arde sărutarea-mi vie
Şi simt luna cum se-mbie
Ca o scoică luminoasă
Prin regatul ei înalt.

Iarba fragedă emană
Farmec pur de primăvară,
Flăcările-s tot mai ude
Peste trupul plin de jar,
Vai, sălbatecă fecioară,
Parcă-ncepe să mă doară
Focul aprig din oftatul
Coborât pe mine-n dar.

Prin oglinzi îmbrăţişate
Sorb tăcerea din furtună
Eu sunt fulgerul romantic
Coborât în bezna ta,
Nu ştiu dacă-i piază bună
Sărutarea ta nebună,
Dar eu simt, înfloritoare,
Toată răzvrătirea mea.

Îmi las pana răzvrătită
Să se zbenguie-n cuvinte,
Doarme doina parfumată,
Visătoare-n pat de flori,
Nu mai vreau să fiu cuminte
De-ți lași dorul să m-alinte
Cum alintă părul toamnei
Harpă fină de culori.

Astfel scria fluturașul
Lovind lin din aripioare
Versuri pline de candoare
În amurgul parfumat,
Şi cum sta în legănare
Cu iubita lui pe-o floare
A trecut o coțofană
Și din zbor i-a sfârtecat!

29.10.2018
1.01

duminică, 21 octombrie 2018

De ce plâng florile, iubito,



De ce plâng florile, iubito,
Când cerul fuge tot mai sus
Şi peste zări întunecate
De ce speranţele s-au dus?
De ce petalele duioase
Se sting la trandafirii dragi
Și-n mine astăzi, enigmatic,
În loc să vii tu te retragi?

De ce sunt toate alandala
Și-n patima unui ecou
În toate luptele purtate
Eu sunt învinsul tău erou,
De ce privighetoarea tace
Peste pustiul de argint
Şi sinele din mine fuge
Prin pântec trist de labirint?

De ce plâng florile, iubito,
În cântecul mereu nestins
Şi peste tot poemul lumii
Oceanul negru s-a prelins?
De ce din visele duioase,
Plecat-au frunzele șuvoi
Și toate punţile luminii
S-au rupt pe malul dintre noi?

Și cum de plouă cu-ndoială
Când toate florile de Mai,
Ca soarele primăvăratec,
Îți cer prin lacrime să stai,
De ce prin nopțile cu lună
Când plâng tăcerile mereu
În catedralele din gânduri
Ești cel dintâi altar al meu?

De ce-n zăpezile din frunze
Plecară turmele de oi
Cu toate stânele de stele,
Cu jalea scrisă de cimpoi,
De ce dorm visele ciuntite
Presate-n ultimul ierbar
Ca slovele însângerate
În manuscrisul din sertar?

Nu vreau ogarii despărțirii
Să-mi sfârtece destinul pus
În ultima romanță-a lumii,
În focul vânat din apus,
Iar dacă lămpile din mine
Îmi cer prin flacără să tac
Voi inunda tot cerul lumii
Cu sânge alb de liliac.

Dar nu vreau florile, iubito,
Să moară pentru amândoi
Cum mor zăpezile din frunze
Sub pașii turmelor de oi!

21.10.2018
4.12

joi, 11 octombrie 2018

Bagă, bă, la tărtăcuță




Ieri, la ora de chimie,
Doamnă, supărată rău
Mi-a zis cu răstită vorbă:
va fi vai de capul tău
De nu bagi la tărtăcuță!
Parcă nu mai are rost
Viaţa ta de-acu-nainte,
În hăinuțele de prost!”

Sfatul dânsei, n-am ce zice,
Cred că mi-e binevenit
Am plecat prin curtea mare
Să găsesc fructul dorit,
Şi cum nu ştiam prea multe,
E mai bine când nu știi
Să-ntrebi omul mai în vârstă,
Nu cumva să faci prostii.

Am găsit la via coaptă,
Când cocorii plâng în zbor,
Chiar pe unchiul meu Costică,
Sta cu barda la picior,
Îl întreb cu vorba dulce,
Cum m-au învățat ai mei:
Spune-mi, unchiule, îndată
Tărtăcuța noastră ce-i?

S-a uitat mirat la mine,
El, cu părul de zăpadă
Parcă vorba mea scăpată
Era pasăre năroadă,
A dus barda într-o parte
Spre grădina lui, în fund,
Și-a ochit o pară coaptă
Ce dormea pe vrejul ud.

Băi nepoate, zise unchiul,
Tărtăcuța-i pară coaptă,
Să iei sama altă dată
Cum e vorba înțeleaptă,
Ascultă ce Doamna-ți zice,
La școală când te duci
Nu mai sta cum șade ploaia
Peste penele de curci!

Am gândit eu pe-ndelete,
Profa de chimie a spus:
Bagă tu la tărtăcuță,
Așa cum am scris mai sus,
Şi-am luat cartea de chimie,
Am făcut-o bucățele
Ca să bag în tărtăcuță
Formule și paginile grele.

Am făcut în ea gropițe
Chiar cu fusul mamei mele
Şi-am înfipt în ea chimia
Prin bucăți și bucățele,
Mâine când mă duc la școală
Am să fiu băiat fudul
C-am băgat în tărtăcuță
File-ntregi făcute sul.

Și bucăți, și bucățele,
Și cu drag acum aștept
Să ne zică Doamna, mândră:
Doamne ce băiat deștept!
Are-n tărtăcuța-i mică,
Scoasă galbenă din vie,
Tot ce ține de formule,
Tot ce ține de chimie!

11.10.2018



marți, 9 octombrie 2018

Să-mi spui, pasăre, să-mi spui...



Să-mi spui, pasăre, să-mi spui
Când te salţi la ceruri, sus,
Draga mea de ce pierdută
Pe potecă s-a tot dus?

Să-mi spui vânt de primăvară
Când alergi pe flori de Mai,
De ce Draga mea, deodată,
A plecat spunându-mi: stai!

Să-mi spui râu curgând alene,
Printre sălcii prinse-n vis,
Draga mea, de ce din frunză
Altă vorbă n-a mai zis?

Spune-mi semn ciudat de carte
Şi voi frunze cafenii,
De ce Draga mea nu pune
Lumânările la “Vii”?

Spune-mi cer fără lumină
Când te laşi pe mine ud,
De ce bradul ce mă-ncinge,
Are trunchiul verde crud?

De ce-s vorbe așa de grele,
Jale, plânset şi oftat
Și deasupra fiinţei mele
De ce flori s-au aruncat?

Să nu-mi frângă suflețelul  
Chiar măicuța mi-a răspuns:
“Puişorul drag al mamei,
Tu de-un glonț ai fost răpus.

Eu, de-atunci, în zorii zilei,
Cu jale și cu oftat,
Cobor de sub gene roua
Cu versuri de tămâiat''!
09.10.2018


sâmbătă, 6 octombrie 2018

Referendum




Pe sub cerul plin de stele găsesc gânduri de iubire
Înverzite-n coşuri tandre ca şi prunele de soi,
Ce mai faci tu, fericire, că eu mi-am ieşit din fire
Şi-am pornit să sorb tăcerea care doarme peste noi.

Trec izvoarele de vrajă
noaptea este tot mai rece
Și-am simţit ora cum fuge de prin timpul ăsta rău,
Ce să fac la referendum când zăresc pe zi ce trece
Că-s păreri şi pro şi contra care vin în gândul meu?

Dar las totu-n voia sorţii și singurătatea doare
Iar când vine miezul nopții pe sub cerul sângerat,
M-am culcat cu mine însumi, înainte de votare,
Şi a doua zi, romantic, am găsit un negru-n pat.

S-a dat peste cap natura, nunta, hora şi nedeia,
Văd cum pe la colţul vieţii fetele se duc perechi,
Dar băieţii, ah băieţii, se rujează ca femeia
Şi pun zilnic cerceluşii să lucească la urechi.

Negrul gura-și ţuguiază şi clipeşte ştrengăreşte
Eu nu judec niciodată, dar parcă suntem nebuni,
Zici că-i unica făptură şi abia dacă-mi şopteşte:
“Am să fiu discret poete, dar vorbim la nouă luni”.

Să mă ardă focul vieţii şi blestemele să cadă
Peste trupul meu de floare, de tăcere şi cuvânt,
Visul ce-mi fu dat și mie când am părul de zăpadă
Vreau să fie dus în peşteri în caleștile de vânt.

Chiar de fug din faţa sorţii, ca o liniştită boare,
Eu, când vine Necuratul, iar văd cerul sângerat
Şi mă culc cu mine însumi, ca-n ajunul de votare,
Iar a doua zi, romantic, găsesc coasa lângă pat!

Negrul și-a uitat mantaua pe lumina ce mă doare
Şi rapid am prins de veste că nu vreau să ştiu de el,
Trec secundele prin mine ca o zi de sărbătoare
Pe când barca gustativă mi-a dus mustu-n tulburel.

Parcă am un fel de teamă. Intru-n sala de votare
Tremur ca frunza uitării peste lacul verde-închis,
Ce să fac eu cu ștampila, ce să fac cu mine oare
Că-n echipa de votare zăresc negrul meu din vis!?

06.10.2018



marți, 2 octombrie 2018

Mă-nchin slovei parfumate...



M-am trezit de dimineaţă către mine zarea-am tras, Când, Doamna boabelor de rouă, m-a poftit să fac popas. Şi-adunase stamba lunii într-al părului năvod Și la slova-i mă poftise în chip drag de voievod.

Este ruptă din poveste, zână ce-a mai fost la noi, Şi-apărea din rugăciune ca bureţii după ploi. Dacă-i vedeau frumuseţea peste vreme, răii grofi, Îi scoteau şi rădăcina, cum scoţi vara la cartofi.

Aș scrie mai cu emfază dar acum mi-e frică, zău, Să nu vină din vechime și s-o fure zmeul rău. Face slova-i fermecată, albe punți peste genune, și cu îngerii albaștri se ascunde-n rugăciune.

Ba mai mult, înmiresmată, împleteşte gânduri dragi, Și din toiul primăverii pune frunzele la fragi, Din petale de lumină, în miros de cozonaci, Pune rujul aşteptării peste buzele de maci.

Apoi masa fericirii, vremea de-i bună sau rea, O aşează-n bătătură cum făcea bunica mea, Și cum stau sub nor de vise, vine Luna peste vreme, să bem mustu-nțelepciunii din frumoasele-i poeme.

Din cafeaua răzvrătirii când vin ploile pe glod, Doamna boabelor de rouă, dă o fugă la Irod, Peste a lumii epopee scrisă-n pragul zilei noi, Ea-şi croieşte din lumină frunza patru la trifoi.

Eu tot stau cu ea la masă, slova caldă să-i dezmierd Și prin ochii ei albaștri în fantasme dulci mă pierd, Râu sălbatec de lumină curge peste slova sa Când cu sapa gânditoare scoate sâmburii de stea.

Lunecând pe râul slovei într-o luntre de trifoi Zăresc bobul de lumină cum se scutură de ploi Și-n grădina sufletească vin pe lutul greu, profund, Și-nverzesc la ea în versuri, printre stele mă afund.

Dezlegaţi îşi lasă noaptea corbii ultimului vis Și caleașca rugăciunii iar m-aduce-n paradis. De sub stânci izvorul plânge, scoate lacrimi pe vâlcele, Și Denisa, de prin rouă, mă trimite la surcele,

Vrea să facă-n toiul nopţii foc de tabără ceresc Unde vin steluţe-n horă, cu chip drag, dumnezeiesc, Le brodează cămășuța până-n seară de Ajun, Doamna boabelor de rouă, chip ceresc cu suflet bun.

Am citit cu plecăciune chiar mai mult de jumătate Când zăresc un cal albastru scoate soarele din noapte. Peste timp Nichita, mândru, de pe pajiștea străbună, L-a împrumutat Denysei, în căpăstru scos din lună.

Doamna boabelor de rouă, punând vrajbă între ore Şterge praful din oglindă unde s-a culcat Tagore, Apoi se reîntoarce-n curte când e vântul singurel Să dea apă la căpriţe şi fân proaspăt la viţel.

Vai, cât mi-a plăcut elanul din felia de genune, Ce-a dat foc la letargie și-a fugit în rugăciune, Să nu-i fie viaţa tristă, slova să nu-i piară-n van, Noaptea plină de lumină a culcat-o prin Divan.

Corbilor le-a dat grăunţe în miros suav de tei Că s-a luminat deodată toată smoala de pe ei, nu mai spun de cimitire, ba nimic nu spun de cruci, că din sufletu-i de floare a pus soarele-n uluci.

Slova-i roză parfumată, legănată-n vânt duios, Și de-atât albastru-verde ceru-i fâstâcit, gelos. Vine și un cerb sălbatec în miros de toporaşi Să citească versuri tandre unui stol de îngeraşi.

Doamna boabelor de rouă, cu sprîncenele ei pune Rândunicile iubirii fân din șură să-şi adune, Să-l așeze-n colț de tindă când se culcă ceru-n tei, Cuib să facă poeziei ce-nverzește-n ochii ei.

Bat clopotnițele-n versuri să trezească deşteptarea, Zorii se coboară-n crânguri, rozalie cântă zărea, Se rujează-n grâne macii, curcubeul de pe lac, Scoate laptele luminii doar din ugeru-i posac.

Pe cărarea cu flori dalbe,  vara-n sfântul ei regat, Țese drumuri de lumină spre măicuţa ei din sat. Şi trecând de curți făloase în bluzița-i cu arnici Împletește vântul moale pe cornițe la juninci.

Tot la fel cum făcea muica la văcuţa ce-a fătat Să dea laptele iubirii pentru pruncul ne-nțărcat, să crească prin vremuri tulburi voinicel, neobosit, S-ajungă fecior de vază și cu harul înfrunzit.

Soarele-şi deşiră visul în răni albe prin copac, Și-n parfumuri de mătase s-a trezit un liliac, Mâna-i caldă o sărută apoi merge după plac Unde dorm doi îngeri tandri la căsuța cu cerdac.

În cuptorul plin de gânduri pâinea se dospește-n jar şi pe slova-i parfumată găsesc ochi de felinar. Doamna boabelor de rouă, pune al inimii pieptar Peste trupul crud al lunii adormită pe hotar.

Lasă boabele prin vie, poame pune-n pruni şi meri, și poeme de lumină stoarce noaptea din tăceri, Soarele, cât e de tandru, când e fără de alint, Doar Denisa-i curmă setea din ulcioare de argint.

Când tristețea-i prinde trupul într-o rece îmbrățișare, Doamna boabelor de rouă, a cules din ceruri floare, Și la hora fericirii, în  răscruci, la zile mari, Frunza adormită-n gânduri o preschimbă-n lăutari.

Ba mai mult, nu face blaturi, nu-i datoare nici la lună, N-are niciun fel de frică de prea apriga furtună, Doar un singur pact făcut-a, asta am simţit şi eu: Sufletu-mbătat de slove l-a-nchinat lui Dumnezeu.

Când apare toamna ninsă de cafeaua unui veac, Doamna boabelor de rouă, cu ciocanul ei buimac, Bate cercuri de lumină pe butoiul unui gând  Ca să pună mustul vremii care sângeră-n cuvânt.

Plânge zarea gândăcie peste râul de tăcere, Trei albine zvăpăiate, sacii şi-au umplut cu miere Şi prin strofe luminoase, Deny, plină de dorinți, Le-a trimis șă dea merinde la luceferi și la sfinţi.

Pe asfaltul tot mai vânat se aşează ploaia rece, Doamna boabelor de rouă, printre frunze mâna-şi trece, Semn, la duhuri, blând le face, strângându-i în preajma sa Cum strângea cloșcuța puii, când un şoim o vizita.

Şi de n-ar fi fost pe lume un poet aşa de dulce Oare-n stogul galaxiei cine versul să-şi mai culce? Doamna boabelor de rouă,  fără pic a se-ntrista  Şi din ultima cometă, must ar scoate de prin ea.

Văd prin arderea duioasă când poemele nu-i tac Doar cu unghii de lumină scrie versuri pe copac, Plâng poemele prin scoarță, când tăcerile se-ntrec, Și prin zori, se duc în muguri,  la căprițe si berbec.

Apoi ia panerul vremii cu codițe de nuiele Şi pe el ștergaru-și pune, peste fagurul de stele Şi când face împărţeala, în Ajun, la colindat, Scoate mierea-nțelepciunii că  vin pruncii la urat.

Când citeam, cuprins de patimi, s-a albit sufletul meu, Am simţit plângând zăpada care doarme pe Ceahlău, Apoi muntele iubirii a-nceput să cânte lin Și să toarne doine plânse în ceșcuța mea cu vin.

Uite aşa veni Ajunul printre şurele de fân, Doamna boabelor de rouă, ţine viscolul prin sân, Şi-l petrece-n primăvară peste zările ce tac Să-l îngroape, graţioasă, lângă-un pui de liliac.

Fulgii s-au oprit din joacă, a fugit din sat misterul Şi-n lumina regăsirii s-a-mbrăcat în stele cerul, Numai sania tânjește cu ochii ţintă către deal, Răsucindu-şi visătoare mustăcioara de metal.

Doamna boabelor de rouă, trup își face din psaltire, Precum Ana lui Manole, ce-a sosit la mănăstire, S-a zidit în soață bună, mamă pentru copilaşi  Şi, din palme, dă lumină corului de îngeraşi.

Şi la suflete-nsetate dă parfum de curcubeu, Doamna boabelor de rouă, soră e cu versul meu. Iar de-acum volumu-i cântă, și-n râs drag de clopoței, Văd cum s-a zidit, Denysa, peste existența ei.

Nicolae Rolea, poet (Bucureşti)