Să-i dau mamei aprobare

                                             Motto

                                       Această retorică
                                       Nu așteaptă răspuns,
                                       Că vântul tristetii
                                       Pe frunte m-a uns.
                                       (E.A.)

Universul nu-mi dă pace, ba mai mult cere arvună
Să-i dau viața mea ciobită, să-i dau tot ce mi-am dorit,
Cad zăpezile visării și-am uitat de vreme bună
Și nu cred că-n lumea asta mai am ceva de zidit.

În cămara-alăturată, prinsă-n chinul reumatic,
Mama prin tăcere plânge să nu rupă somnul meu,
Dar o simt cum cerbul simte frigul coborât zănatic
Ce gonește-n prag de iarnă fluturii din heleşteu.

Viață plină de-ndoială, cum de ești aşa cuprinsă
Doar de viscolul sălbatec care bate-n piept hai-hui?
Pleoapele-mi urcară dorul în singurătatea ninsă
Și-aud mama cum gândește că-s regina nimănui.

Aş cere prin vremea rece, când cocoşul sparge cerul,
O refinanţare-n toate, să fiu iarăși cum am fost,
Dar corabia iubirii veșnic mi-a-nghițit-o gerul
Și mi-a dus visarea dragă într-o pierdere de rost.

Iar m-agăț de visul verde și când zorii se revarsă
Văd pe mama că-și ascunde lacrimă în colț de stea,
S-a rupt creditul speranței tot bătând poteca-ntoarsă,
Şi, deşi zâmbesc voioasă, altfel simte mama mea.

Voi cunoaște eu vreodata, prin a noptii letargie,
De ce țipă-n dud cocoșul, care-i tulburarea lui?
Dar cu strigătu-i tomnatic o tristețe mă îmbie
Aprobare să-i dau mamei că-s regina nimănui.

17.06.2018

5.31