A dat liliacu-n floare, clipa-i magică, vrăjită,
Timpul bate din copite ca un cal trandafiriu,
La fereastra părintească stă magnolia-nflorită
Doar cu Mâna Maicii Sfinte la taifasul timpuriu.
Ţopăie, sărind bezmetic, prins în dansul fericirii,
Bunul, dragul şi frumosul, Azorelul meu viteaz,
A pus mica lui lăbuţă peste vremea despărţirii
Și-a descătușat din mine izvoraşe pe obraz.
Un lăstar cu frunza rară și-a pus visul în mişcare,
Cântă plină de sfială seva-n trupul lui rebel,
După fusta sălcioarei s-a pitit cu-nverșunare
Şi-o ruşine tinerească brusc se răzvrătise-n el.
Eu nu l-am zărit vreodată, dar nici el a mea privire
Până-n clipa regăsirii n-a văzut-o-n saltul lui,
Urcă-n suflet, visătoare, verdea iederă subţire
Punând frunza nostalgiei peste ramul dorului.
Stă gardul sub sălcii triste ca un pui de căprioară
Ocrotit de-a lui măicuță de flămânde fiare reci.
Eu, de-abia întors acasă, am simţit întâia oară
Cum s-a scurs copilăria pe sălbatice poteci.
Plopu-nalt din fundul curţii rupe liniștea-n copite
Şi din ochii lui porniră frunzuliţele de dor,
Simt prin mine cum se-aşează zidurile nesfârșite
Și oftatu-n piept își toarce nesecatul lui izvor
N-am venit să-mi rup destinul, ci lăsat în voia firii,
Pe la casa părintească am ajuns de dor răpus,
Plâng în brazdele-amintirii, reci, grăunţele iubirii
Puse de mama cu bățul* în tot timpul ce s-a scurs.
Dau să intru-n curtea casei şi un măr cu fruntea lată
Şi-a pus streaşină privirii ramul lui cel mai de soi,
Floarea-i albă, răsculată, brusc, mi-a aruncat-o-n pleată
Lăsând ploaia nostalgiei să mă biciuie greoi.
Obosit de drum şi datini am intrat să dorm în casă,
Nu ştiu unde este mama, poate-n sat să-şi ia ceva...
Din grădină, pătrunjelul, cu aroma lui aleasă,
Se visează pus în supe chiar pentru venirea mea.
Din aducerea-aminte, țopăind din floare-n floare
Ca un fluturaș romantic vine tinerețea mea,
Trupul meu călit de lupte şi de vorbe-nțepătoare
Astazi este o ruină sub minciuni de catifea.
Stă salteaua-n pat gravidă cu paie de la combină
A umplut-o măiculița pentru mine când sosesc,
Floarea Soarelui sfioasă se cutremură senină
Că mă vede-ntâia oară în pridvorul părintesc.
Și cu mine, fără grijă, mi-am culcat copilăria,
Am pus căpătâi paltonul dăruit de mama mea,
Neaprinsă în perete lampa şi-a scos pălăria
Şi-ntr-o blândă legănare a-nceput a lăcrima.
Liliacul nins de vreme lângă geamul meu apare,
Fiul lui cu trupul fraged a prins cu sfială grai
Și prin vis i-aud şoptirea, ca o floare arzătoare:
Acest domn este poetul despre care tu-mi spuneai?
22.04.2017
* PS . În zona copilăriei mele, porumbul pe suprafețele mici se punea c-un băț. Mama înfigea bățul în brazdă, arunca grăunțele câte patru în cuibul făcut de băț, apoi le acoperea cu piciorul ( trăgea pământ peste ele). Apoi făcea altă gaură cu bățul în brazdă si tot așa până semăna tot locul.
Activitatea mai poartă denumirea de: A pune porumb cu parul, sau a semăna cu parul.
Timpul bate din copite ca un cal trandafiriu,
La fereastra părintească stă magnolia-nflorită
Doar cu Mâna Maicii Sfinte la taifasul timpuriu.
Ţopăie, sărind bezmetic, prins în dansul fericirii,
Bunul, dragul şi frumosul, Azorelul meu viteaz,
A pus mica lui lăbuţă peste vremea despărţirii
Și-a descătușat din mine izvoraşe pe obraz.
Un lăstar cu frunza rară și-a pus visul în mişcare,
Cântă plină de sfială seva-n trupul lui rebel,
După fusta sălcioarei s-a pitit cu-nverșunare
Şi-o ruşine tinerească brusc se răzvrătise-n el.
Eu nu l-am zărit vreodată, dar nici el a mea privire
Până-n clipa regăsirii n-a văzut-o-n saltul lui,
Urcă-n suflet, visătoare, verdea iederă subţire
Punând frunza nostalgiei peste ramul dorului.
Stă gardul sub sălcii triste ca un pui de căprioară
Ocrotit de-a lui măicuță de flămânde fiare reci.
Eu, de-abia întors acasă, am simţit întâia oară
Cum s-a scurs copilăria pe sălbatice poteci.
Plopu-nalt din fundul curţii rupe liniștea-n copite
Şi din ochii lui porniră frunzuliţele de dor,
Simt prin mine cum se-aşează zidurile nesfârșite
Și oftatu-n piept își toarce nesecatul lui izvor
N-am venit să-mi rup destinul, ci lăsat în voia firii,
Pe la casa părintească am ajuns de dor răpus,
Plâng în brazdele-amintirii, reci, grăunţele iubirii
Puse de mama cu bățul* în tot timpul ce s-a scurs.
Dau să intru-n curtea casei şi un măr cu fruntea lată
Şi-a pus streaşină privirii ramul lui cel mai de soi,
Floarea-i albă, răsculată, brusc, mi-a aruncat-o-n pleată
Lăsând ploaia nostalgiei să mă biciuie greoi.
Obosit de drum şi datini am intrat să dorm în casă,
Nu ştiu unde este mama, poate-n sat să-şi ia ceva...
Din grădină, pătrunjelul, cu aroma lui aleasă,
Se visează pus în supe chiar pentru venirea mea.
Din aducerea-aminte, țopăind din floare-n floare
Ca un fluturaș romantic vine tinerețea mea,
Trupul meu călit de lupte şi de vorbe-nțepătoare
Astazi este o ruină sub minciuni de catifea.
Stă salteaua-n pat gravidă cu paie de la combină
A umplut-o măiculița pentru mine când sosesc,
Floarea Soarelui sfioasă se cutremură senină
Că mă vede-ntâia oară în pridvorul părintesc.
Și cu mine, fără grijă, mi-am culcat copilăria,
Am pus căpătâi paltonul dăruit de mama mea,
Neaprinsă în perete lampa şi-a scos pălăria
Şi-ntr-o blândă legănare a-nceput a lăcrima.
Liliacul nins de vreme lângă geamul meu apare,
Fiul lui cu trupul fraged a prins cu sfială grai
Și prin vis i-aud şoptirea, ca o floare arzătoare:
Acest domn este poetul despre care tu-mi spuneai?
22.04.2017
* PS . În zona copilăriei mele, porumbul pe suprafețele mici se punea c-un băț. Mama înfigea bățul în brazdă, arunca grăunțele câte patru în cuibul făcut de băț, apoi le acoperea cu piciorul ( trăgea pământ peste ele). Apoi făcea altă gaură cu bățul în brazdă si tot așa până semăna tot locul.
Activitatea mai poartă denumirea de: A pune porumb cu parul, sau a semăna cu parul.

Asteptam aceasta poezie,dragul meu,Poet ! Si ma bucur pentru ea..o poezie duioasa..asa ca de fiecare data..ce iti trezeste amintiri...fii binecuvantat,Poetule !!!
RăspundețiȘtergereMulțumesc mult, Dănuța. Respect.
Ștergereversul tău mă poartă iară pe uliţa unde-odată,
RăspundețiȘtergerea prins grai copilăria!..liliacul parcă-mi spune:
ce-ai făcut tu pan-acuma? haide..spune-ne surată
far-a scrie versuri calde,ai umblat hai-hui prin lume..?
vino şi te-opreste-acasă..maica te cheamă pe nume
şi-ţi aduce-aminte iară că în versul tău duios
plâng şi florile-n grădină..liliacul..a câta oară?
îţi şopteşte printre lacrimi: Eşti Poetul meu,frumos !
Mă bucur pentru versurile tale minunate.
RăspundețiȘtergereDA, deocamdată! :) Până pun un răspuns de oglindire în metaforă, în stilul meu! Sper,curând. Îi nouă nu, nu repostare????
RăspundețiȘtergere