Azi pe colţul mesei triste e o sticlă cu otravă
Şi un spiriduş în negru cu o
voce rece, gravă,
Mă îmbie-ncet mişelul, şarpe
rece, trist şi chel,
Ca din sticla desfrunzită să
încerc să beau niţel;
Eu îi spun cu plecăciune, că
la mine-n sat, se ştie,
Fără popă şi pomană,
lumânări şi nici tămâie,
Cel ce bea otravă, sigur, e
îngropat la loc retras,
Nu îl plânge nicio babă, nu
se face parastas!
Şi la groapă când îl duce pe
eternul blestemat,
Scuipând stârvul, urlă
câinii; rumegând, văcuţe-n sat
Mugesc cu amărăciune printre
tufe de pelin,
Iar stejarii îşi aruncă
frunza lor de doliu plin.
Ba mai mult, nici în cupolă
nu va bate clopot, sus
Şi cu glasuri frânte,
triste, înecate într-un apus
Vor bârfi cu toţii în
şanţuri, aplecaţi spre alte părţi;
Despre mine toţi vor zice:
nebun e de atâtea cărţi!
Spiriduş scăldat în smoală,
cu corniţe-n scăfârlie
Dacă pier din astă lume
ţi-aş produce veselie?
Nesătula-ţi poftă hâdă, ea
mă pune acum să beau?
Ce necazuri înzecite îţi
produc dacă mai stau?
Spiriduş cu negre gânduri și
blestemul prins în coc
Vrerea ta îndoliată azi ţi-o
satisfac pe loc.
Tu n-ai mamă îndurerată,
nici măcar un căpătâi,
Am să-ți beau otrava asta,
dar mai bine bea tu întâi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vâ mulțumesc ....