Eu nu-ți cer, iubite

Eu nu-ți cer, iubite, să clădeşti castele,
Nici munţii tristeţii să-i faci mărunţiş,
Dar în lumea asta nu-s ca toate cele,
Şi-nfloresc în mine gânduri de durere
Că mă scoţi în lume numai pe furiş.

Eu nu cer, iubite, să mă duci în lună,

N-ar putea nici vântul să facă la fel,
Dar tu știi din raze să faci o cunună
Să fie umbrelă când nu-i vreme bună
Sau când bagă iarna nuferii-n măcel.

Dar eu ştiu, iubite, toamna care vine
Mă găseşte frunza ca pom dezgolit.
Pajişti de durere se preling pe mine
Şi eu văd departe, sufletu-ţi mă ţine,
Cum o stâncă ţine dorul împietrit.

Și, fără-ndoială, Domnul nostru ştie
Că ţi-s dragă tare, dar cu alta stai.
Azi curge prin suflet must de poezie
Dar prin crinii toamnei ce veni târzie
Mă numeşti întruna lacrimă de Rai.

Nu vărsa, iubite, lacrima-ți amară
Peste armonia frunzelor de nuc,
În fântâna vieţii ciutura coboară
Și se sinucide pentru-a mia oară,
Dar întâia dată după ea mă duc.

Şi nu-ți cer, iubite, să vii la fântână,
Şi nici dimineaţa din apă să bei,
Dar de ești pe vale şi-ţi e la-ndemână
Să bei apa tristă de pe-a vieții vână
Tu să ştii, iubite, că sunt ochii mei.

N-am cerut, iubite, să clădești castele
Nici munții iubirii să-i mături stingher,
Dar în lumea rece, tu, cu pietre grele
Mi-ai fixat destinul să mor lângă stele
În fântâna tristă „răsturnată-n cer”.

20.08.2016