Spânzurată-n grinda vremii, cu șiretu-i de aramă,
Toamna și-a lăsat cocorii în cerdacul cu poveri,
Din clopotnița luminii, surde pârtii se destramă
Și-n tăcerea cafenie fug spre ziua ce-a fost ieri.
Alte două anotimpuri s-au topit în neguri grele
Și-au rămas în constelații numai primăveri de soi.
Scoica plânge rușinată și, din pântecul cu stele,
Vede nufărul visării, stând cu cizma prin noroi.
Licuriciul, prin livadă, sună-n cornul deşteptării,
Apoi toarnă din covată focu-n felinaru-i vechi.
Șade salcia turcește, despletită-n pragul serii
Şi, cu palmele-nverzite, trage râul de urechi.
La sfârşitul zilei triste şi tic-tacul din perete
Sparge-n dinţii relaxării orele din şezământ,
Caii norilor sălbatici rup, cu boturi de regrete,
Fruntea ierbii, furişată,-n buzunarele de vânt.
Heruvimii lin coboară peste trandafirul zării,
Diligenţa răzvrătirii printre pomi s-a strecurat.
Iute, aruncând năvodul, lacrima descătuşării,
Prin troiţa adormită, a scos viscolul din sat.
Ochiul argintiu al nopții stă pitit după uluce,
Când în flautul visării tresar mugurii posaci,
Palmele însângerate le ia Sfântul de pe cruce
Şi le pune-n răni albite, primăvara, prin copaci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vâ mulțumesc ....