N-a fost cuminte

Deschid fără ostenire mare-a inimii fereastră

Şi primesc cu evlavie tot ce-i sfânt şi omenesc,

Lumânarea mea trupească arde gheaţa nefirească

Şi-n parfum de iasomie în iubire mă trezesc.

Azi, aud prin cornul vremii muzica din letargie,

Dar mi-e dor de simfonia din al dorului ținut,

Din livada de la vie, coapte, nucile mă-mbie,

Nucile, ce poartă-n pântec creierul sosit din lut.

Vine frunza pe cărare, răzvrătită-n ziua mare,

Ştrengăreşte duce vraja în al inimii ciubăr,

Gătită de sărbătoare a furat din pom culoare

Şi-a turnat-o pe-ndelete la iubita mea în păr.

Roua de tăceri mă pune să zidesc dorului casă

Unde tu să-mi fii icoană şi să mă fereşti de rău,

În sidefuri de mătasă când apusul geana-şi lasă,

Aprind lampa fericirii adormită-n pieptul tău.

Lacrimi de mărgăritare au scos liniştea din zare

Şi spre heleşteul nopţii cârduri de secunde vin,

Norii luară luna-n coarne sugerându-i să răstoarne

Clocotind, la mine-n suflet, o covată de suspin.

Vino-n lujerii iubirii şi c-un tren plin de cuvinte

Vin și eu în gara vieţii să te iau din noaptea ta,

Dar să iei și tu aminte, părul meu n-a stat cuminte

Și în pântecul lui poartă floarea fulgului de nea.

14.02.2017