Prafu-n roiuri se adună...

„Prafu-n roiuri se adună prin zănatecul năduf
Încărcat cu mii de sarcini și cu penele de puf,
Gâştele, când ies din apă și se scutură sub vânt,
Îl gonesc din aripioare în vârtejuri pe pământ.

Uite-așa în salturi zboară și prin grație divină
Undeva pe ceru-albastru în planete se combină,
Apoi ploile-l frământă, cum face bunica ta,
Când dospește coca moale, colaci să facă din ea.

Luna-nvârte-n tuciul vremii boabe negre de noroi
Și se duce prafu-n stele sub al timpului șuvoi.
Totu-i cerc fără măsură, apar alte lumi, din nou,
Cum apare vorba-ntoarsă din sălbatecul ecou.”

Blând a mai grăit bunicul când venit-am supărat
De la şcoala suferinței, că nimic n-am învățat,
N-am răspuns Învățătoarei, întrebarea i-a fost grea:
“Cum de s-a făcut planeta și de ce se-nvârte ea ?”

Iarăsi sunt copil cuminte, după ani și ani cât veacul
Sunt în tinda veșniciei când în floare-i liliacul,
Bârnele şoptesc din casă, cu lemnoase guri de brad,
Că şi stelele din ceruri tot din praful nostru ard.

Și, mai mult ca niciodată, vântu-n zori trandafirii
Poartă-n traista călătoare aștri care vor veni,
Și tăcerile prind viață, și-aud pe bunicul meu,
De sub lespedea uitării cum șoptește tot mai greu:

"Urcă praful către stele într-un iureș nencetat,
Și se-ncheagă-n constelaţii de la gâștele din sat."


14.05.2018

3,33