“Alo? Da! Aici e Moartea,
Azi e ziua fără nume
Și-am venit cu voie bună
Chiar la tine să te iau,
Ia și tu ce vrei din casă,
Nu prea știu ceva anume,
Ce crezi tu că-ți trebuiește.
Încă două ore-ți dau!”
Am luat, cuprins de frică,
De pe raftul nostalgiei
Un pahar de țuică tare
Ce dormea lângă borcan,
Patru guri de prună, iute,
Dau pe gâtul bucuriei
Ca să pun în vorba scrisă
Răzvrătirea de puștan.
Lin i-am zis cu vorba rece:
“Du-te, mă, în sărăcie
Și scutește-mă, urâto,
Încă multe am de spus”
Prins-am gâtul sticlei mate
Și c-un fel de bucurie
În paharul de speranţe
Iarăși elixir am pus.
Râd icoanele-nvechite
Cămăruţa-i tot mai roză
Fumul se-mpletește-n ceață
Cu miros de fân uscat
Plânge sus pe etajeră
Un ochi alb de tuberoză
Și pisică mică, neagră,
S-a pus tristă pe oftat.
Încă nu mă pot abține,
Plânge asfințitu-n mine
Ce n-aș da să-nfig pumnalul
În tăcerile din zori !
Răzbunarea-și toarce firul
Şi văd crivățul cum vine
Ca o boare argintie
Peste câmpul plin de flori.
“Ia mai lasă-mă cumătră,
Cine ești tu de-mi spui mie
Că ești tare pofticioasă
Și te-așezi la mine-n pat?
Nu te uiți și tu la tine,
Hoașcă prinsă-n scârnăvie
Prin oglinzile din gânduri
Chipul ți l-ai cercetat?”
Sar din patul existenței,
Strâng pumnalu-n palma rece,
Ca și pietrele de moară
Dinții mei scrâșnesc profund,
Cu putere arunc brațul
Și simt lama cum își trece
Limba-i rece, ascuțită,
Chiar prin șoldul ei rotund.
Și cum dat-am cu putere
Am simțit plin de credință
Că mă lepăd de ranchiună
Și de ură și de ger,
Granița se-ntinde rece
Între ființă și neființă
Și prin zgomotul de lame
Simt puterile cum pier.
Vreau lumină. Sorb lumină.
Ochii obosiți de trudă
Clipesc des și fără vină
Peste orele târzii,
Din icoana învechită
Îmi zâmbește ca o rudă
Îngerul ce-a pus pe fugă
Doamna orelor pustii.
Trist e omul când visează,
Visele-s trăiri rebele
Care apar prin toiul nopții
Peste omul adormit,
Eu tresar ca iepurașul
Speriat de gânduri grele
Şi zăresc în patul moale
Fierul coasei, ruginit.
Apoi văd o veșnicie
În cămașa de verdeață,
Iar eu, liliac în floare,
Pe islazu-nmiresmat.
Se trezeşte-anestezia
Chiar în prag de dimineață.
Arunc ochii către coasă
Iar un doctor zice mamei:
“Gata, l-am stabilizat!”
02.11.2018
Chiar cu floarea risipită de miresme şi culoare,
RăspundețiȘtergeretot musteşte vie viaţa, liliacule în floare
*Fiţi-ar moartea numai viaţă* visul, vis adevărat
În alinturi fără număr, cu iubire amestecat!
să-ţi rămână frunza-ntreagă, cu inflexiuni de-argint
ce ţi-i hărăzit prin stele, nu pot eu ca să dezmint:
preaiubit să fii poete, vorba ta mângâietoare
va avea dulceaţa mierii şi parfumul dintr-o floare
fie ea şi tuberoză, simplă cu priviri curate
dar tot liliacul este ADN-ul tău, în toate...:))
copleşitor!
Am citit câteva poezii de la urmă cu bucurie. Nu- specialist(dar nici nu doresc să devin),dar, cred ai crescut considerabil. Te mai admir că n-ai căzut în prostia majoritară în România - de ă învăța poporul roman cum să vorbească. Ține minte, frate, - nu poeții învață graiul pe popor, dar învață graiul de la popor. Azi poporul cu cel mai vechi grai European, este învățat cum ar trebui să vorbească de niște saltimbanci care se gudură în fața europenilor. Sărman popor care crede că ei scriu artă(de fapt necitită de El) Iar vor literatii ori nu - Arta aparține Poporului. Despre poezia românească e greu să spui așa ceva, cu mici excepții.
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereVă mulțumesc pentru comentariile lăsate. Sunt bucuros c-am întâlnit suflete pline de sensibilitate. Mă bucur, Ada, pentru comentariile tale pline de sensibilitate, versul tău are parfum de farmec. Frate Victor, pentru mine ești așa de frumos și tu în poezia ta și nu voi uita recomandările poetice și sfaturile primite de la tine. Vă mai aștept cu sufletu-nflorit de bucurie. Considerație.
RăspundețiȘtergereSuperba ! Măi să fie: alunga-și moartea doar cu un pumnal ! 🤣 Sânt convinsă că s-o speriat de versul tau..
RăspundețiȘtergereMinunata poezie !