Labirintul din furtună

Printre crengile iubirii răzvrătirea se-nfioară

Purtată de vântul vremii care moțăie ușor,

În fântâna unui cuget haina nopții se coboară

Când vin ciutele sfioase să bea luna din izvor.

Smecherește, trece falnic căpriorul prin livadă

Ca un prinț plin de lumină prin visările târzii.

De sub undele rebele a urcat cerul să-l vadă

Micul pește de aramă cu ochi mici, trandafirii.

În desaga nepăsării  ciocârlia cântu-și poartă

Plâng viorile neunse de sacâzul tristei veri,

Literele fug sfioase să nu prindă ziua moartă

Sunând lin din necuvinte sub penița de tăceri.

Cineva din ceruri zvărle floarea socului curată,

Prin branulă simt cum intră picăturile de Rai,

Nu zbura tu, inimioară, peste apa zbuciumată

Lăsând mamei suferința că pe-aicea nu mai stai.

Se ridică din volume fumul sfânt al vesniciei

Mă zidesc pe mine însumi în nervurile din voi,

Numai cățelușa noptii, cu limbuța nostalgiei,

Soarbe apa repezită care curge printre noi.

Viață dulce, netrăită,  prin clepsidra răsturnată

Plângi ca bobul de lumină de sub gene izgonit,

Către maluri de uitare, cu eșarfa sfârtecată,

Nu pleca tu, suflețele, hai, mai ține-mi de urât !

Dar furtuna nesătulă a tușit ciudat spre mine

Râu fierbinte de lumină mi-a zvârlit din noru-i greu

Și de-atunci măicuța sfântă, pe la cimitir când vine,

Vede-n flacăra din cruce poeme din trupul meu.

12.11.2018