În altarul unei lacrimi

Doamne, cât e de frumoasă ! Orice Auroră-n zare

N-ar putea să strălucească mai gingaşă decât ea,

Dar mă doare, off, ce doare, că se pierde-n depărtare

Muza ce mi-a dat lumină, nemaivrând să fie a mea.

Din altarul unei lacrimi când durerea mă cuprinde

Mă cobor cu pas nesigur pe vioară într-un cânt

Şi anunţ întreaga frunză, prin poeme si colinde,

Că e fata cea mai dulce dintre toate pe pământ.

Ea mi-a pus în suflet marea într-o zbatere bizară

Cu adâncu-i melancolic unde raza nu s-a dus,

Şi mi-a fost o primăvară  în altar de floare rară

Când parfumuri neîncepute peste ramul meu a pus.

Sufletul de zână bună se coboară printre stele

Ca fuiorul tors de muica pe un fus cu legământ

Şi prin gândurile mele, ca un nor de rândunele,

Eu o văd cea mai duioasă, între îngeri, pe pământ.

Aştrii toţi când se iviră printre nuferii de noapte

Si-au fost puşi în rânduială în cerescul creuzet,

Chiar pe ea, in mod aparte, au extras-o dintr-o carte

Doar să ţină la mânuţă ceasul unui trist poet.

Doamne, dacă-ţi stă-n putere, fă o ultimă minune

Şi alungă-i gândul negru să nu plece-n lumea sa.

Dacă-mi faci aşa-nflorire, fără pic de împotrivire

Pentru gestul tău, Mărite, îţi plătesc cu viaţa mea!

Dacă sigur n-ai putere lumea iarăşi a compune

Tu, cu aripi de secunde, macar depărteaz-o încet…

Şi ca ultimă minune, chiar pe mâna ei mă pune

Să mă poarte toată viata:  ceas cu suflet de poet!

23.07.2015