Ceru-şi clatină privirea, frunzele se-agită-n ram,
Eu ajuns la casa mamei simt al locului balsam,
Vişinele dorm voioase în tăcere peste sat
Al lor sânge plin de vrajă șade-n mine răsculat.
A ieşit la poartă mama, mâna-i tremură de dor,
Și cu dosul hainei rupte șterge-al lacrimii fuior
Rău se clatină, săraca, pasu-i saltă lin, stingher
Şi-n privirea ei blajină s-a trezit un colţ de cer.
O găină fandosită s-a urcat deodată-n car
Şi c-un strigăt rupe satul cocoşelul din hambar,
Beat se-agită purcelușul, i-azvârlise boască, tata,
Şi-n cârligul de la grindă toarce blând visând lopata.
Grațioasă-și plimbă capul gâsca albă și frumoasă
Și în sinea ei se vede mândră lebădă, duioasă,
Iar când tremură apusul sub hăinuţa verde gri
Din livezile-nflorite se-aud glasuri fumurii.
Sus, în deal, zăresc căsuţa care mi-a fost mie dragă
Unde sta a mea drăguță cu obrajii moi, de fragă,
Gându-mi răzvrătește firea ca o punte peste hău
Și-s voios ca altă dată, parcă-aș fi din nou flăcău.
Amintirea-şi scoate voalul și cam la un sfert de veac
M-am întors cu drag acasă, cel mai falnic liliac,
Satul m-a-ndrăgit prin vreme și consider că-i firesc,
Al meu vers aduce-n suflet tot ce-i cald şi omenesc.
Prind oftatul că-nverzește, oare cum de se mai poate,
Inimă, să faci o punte peste-așa singurătate?
Cineva s-a rupt din mine şi parcă şi eu de-acum
Cu privirea umezită aș porni ștrengar pe drum.
A venit din piatră-n piatră pisicuţa-n cizme bej
Şi, de la cules uitată, stă păstaia-n vârf de vrej,
Dar zăresc în deal căsuţa şi-o chemare spre îndemn
Când la geam se stinge becul şi se-aprinde ca un semn.
Marea, dulcea bucurie a trezit prin mine zorii
Şi mă-ntorc în amintire când umblat-am cu feciorii,
Parcă ieri a mea drăguţă făcea semne din odaie
Aprinzând, stingând lămpaşul pentru firea mea vioaie.
Serile cu lună plină, îmblânzite sus pe deal,
Aşteptau cu mine-n suflet doar al dragostei semnal,
Şi întreb cuprins de patimi, inimii să-i aflu leacul:
“Cine mai stă sus la casa cu obloanele cât veacul?”
A cuprins-o brusc oftatul pe măicuţa mea bătrână
Şi toiagul plin de grijă tăcut i-a căzut din mână.
“Stă o fată, puiul mamii, mândră şi deşteaptă foc
Dar s-a dus a ei măicuță şi-a rămas fără noroc!
Cu cine a fost făcută, mama ei n-a spus vreodată
Dar tare-i cuminte fata şi la vorbă cumpătată,
Este cea mai mândră floare cu obraji trandafirii
Și de i-ar trăi și mama, mult prea fericită ar fi.”
Gându-mi sfarmă sufleţelul şi privesc la cerul gol
Iar un râu duios de lacrimi a pornit din loc, uşor,
Amintirea-şi scoate roibul şi mă cheamă în trecut
Retrezind prin mine focul dorului ce l-am avut.
„E frumoasă, bat-o vina, cum nu-i alta pe pământ
Ne-ntrecută e la carte, şi la versuri, şi la cânt.
Poartă-n ochi adâncul mării, şi mai vreau ceva să-ți spui
Lumea zice pe la colţuri c-ar fi fata... nu ştiu cui!
Dar căsuţa ei e tristă, zice mama ca prin vis,
Și destinul domnișoarei e de Domnul nostru scris,
Îți mai zic o vorbă, maică, şi cu asta vreau să tac:
Fata are-n toată curtea numai flori de liliac. “
19.08.2018
Eu ajuns la casa mamei simt al locului balsam,
Vişinele dorm voioase în tăcere peste sat
Al lor sânge plin de vrajă șade-n mine răsculat.
A ieşit la poartă mama, mâna-i tremură de dor,
Și cu dosul hainei rupte șterge-al lacrimii fuior
Rău se clatină, săraca, pasu-i saltă lin, stingher
Şi-n privirea ei blajină s-a trezit un colţ de cer.
O găină fandosită s-a urcat deodată-n car
Şi c-un strigăt rupe satul cocoşelul din hambar,
Beat se-agită purcelușul, i-azvârlise boască, tata,
Şi-n cârligul de la grindă toarce blând visând lopata.
Grațioasă-și plimbă capul gâsca albă și frumoasă
Și în sinea ei se vede mândră lebădă, duioasă,
Iar când tremură apusul sub hăinuţa verde gri
Din livezile-nflorite se-aud glasuri fumurii.
Sus, în deal, zăresc căsuţa care mi-a fost mie dragă
Unde sta a mea drăguță cu obrajii moi, de fragă,
Gându-mi răzvrătește firea ca o punte peste hău
Și-s voios ca altă dată, parcă-aș fi din nou flăcău.
Amintirea-şi scoate voalul și cam la un sfert de veac
M-am întors cu drag acasă, cel mai falnic liliac,
Satul m-a-ndrăgit prin vreme și consider că-i firesc,
Al meu vers aduce-n suflet tot ce-i cald şi omenesc.
Prind oftatul că-nverzește, oare cum de se mai poate,
Inimă, să faci o punte peste-așa singurătate?
Cineva s-a rupt din mine şi parcă şi eu de-acum
Cu privirea umezită aș porni ștrengar pe drum.
A venit din piatră-n piatră pisicuţa-n cizme bej
Şi, de la cules uitată, stă păstaia-n vârf de vrej,
Dar zăresc în deal căsuţa şi-o chemare spre îndemn
Când la geam se stinge becul şi se-aprinde ca un semn.
Marea, dulcea bucurie a trezit prin mine zorii
Şi mă-ntorc în amintire când umblat-am cu feciorii,
Parcă ieri a mea drăguţă făcea semne din odaie
Aprinzând, stingând lămpaşul pentru firea mea vioaie.
Serile cu lună plină, îmblânzite sus pe deal,
Aşteptau cu mine-n suflet doar al dragostei semnal,
Şi întreb cuprins de patimi, inimii să-i aflu leacul:
“Cine mai stă sus la casa cu obloanele cât veacul?”
A cuprins-o brusc oftatul pe măicuţa mea bătrână
Şi toiagul plin de grijă tăcut i-a căzut din mână.
“Stă o fată, puiul mamii, mândră şi deşteaptă foc
Dar s-a dus a ei măicuță şi-a rămas fără noroc!
Cu cine a fost făcută, mama ei n-a spus vreodată
Dar tare-i cuminte fata şi la vorbă cumpătată,
Este cea mai mândră floare cu obraji trandafirii
Și de i-ar trăi și mama, mult prea fericită ar fi.”
Gându-mi sfarmă sufleţelul şi privesc la cerul gol
Iar un râu duios de lacrimi a pornit din loc, uşor,
Amintirea-şi scoate roibul şi mă cheamă în trecut
Retrezind prin mine focul dorului ce l-am avut.
„E frumoasă, bat-o vina, cum nu-i alta pe pământ
Ne-ntrecută e la carte, şi la versuri, şi la cânt.
Poartă-n ochi adâncul mării, şi mai vreau ceva să-ți spui
Lumea zice pe la colţuri c-ar fi fata... nu ştiu cui!
Dar căsuţa ei e tristă, zice mama ca prin vis,
Și destinul domnișoarei e de Domnul nostru scris,
Îți mai zic o vorbă, maică, şi cu asta vreau să tac:
Fata are-n toată curtea numai flori de liliac. “
19.08.2018

🌼
RăspundețiȘtergere🌼🌼🌼
🌼🌼🌼🌼🌼
🌼🌼🌼
💚💚. 💚💚
💚💚
💚
...ca un felinar de strajă
RăspundețiȘtergerenopţii trasă prin darac,
floarea de castan aşază
mândrei flori de liliac
amintiri covor de frunze
pulberi de lumină dulce
ai veni, n-ai mai pleca
de rămas, nu te-ai mai duce...
frumoasă povestea şi tristă ca o umbră
N-am uitat că-n prag de vară
RăspundețiȘtergereNu puteai decât s-aprobi
Şi simţeam întâia-oară
Dragostei că-i suntem robi.
Eu ceream să-mi faci odată
Fetiță cu păr bălai,
Tu, de lume-nconjurată,
Zâmbitoare aprobai.
Mai ceream prin vremea rece
Lebăda la piept să-mi stai,
Nu simţeam că timpul trece
Zidind ramuri verzi de Rai.
Însă trenu-n praf s-a dus
Și din mine a rupt o vară
Și tu, lebădă, spre-apus
Mi-ai scos inima ștrengară.
Iar pe undeva, prin crâng,
Zac vagoane ruginite
Şi prin mine plopii plâng
Zvârlind frunze ofilite.
Aprobare nu mai cer
Vestejit rămâi, poete,
Doar o lacrimă de cer
A-nflorit la mine-n plete.
Mulțumesc pentru popas și pentru comentariile tale. Sunt frumoase și-n ton cu mesajul poeziei. Considerație.
RăspundețiȘtergere