Floare de liliac

Ceru-şi clatină privirea, frunzele se-agită-n ram,
Eu ajuns la casa mamei simt al locului balsam,
Vişinele dorm voioase în tăcere peste sat
Al lor sânge plin de vrajă șade-n mine răsculat.

A ieşit la poartă mama, mâna-i tremură de dor,
Și cu dosul hainei rupte șterge-al lacrimii fuior
Rău se clatină, săraca, pasu-i saltă lin, stingher
Şi-n privirea ei blajină s-a trezit un colţ de cer.

O găină fandosită s-a urcat deodată-n car
Şi c-un strigăt rupe satul cocoşelul din hambar,
Beat se-agită purcelușul, i-azvârlise boască, tata,
Şi-n cârligul de la grindă toarce blând visând lopata.

Grațioasă-și plimbă capul gâsca albă și frumoasă
Și în sinea ei se vede mândră lebădă, duioasă,
Iar când tremură apusul sub hăinuţa verde gri
Din livezile-nflorite se-aud glasuri fumurii.

Sus, în deal, zăresc căsuţa care mi-a fost mie dragă
Unde sta a mea drăguță cu obrajii moi, de fragă,
Gându-mi răzvrătește firea ca o punte peste hău
Și-s voios ca altă dată, parcă-aș fi din nou flăcău.

Amintirea-şi scoate voalul și cam la un sfert de veac
M-am întors cu drag acasă, cel mai falnic liliac,
Satul m-a-ndrăgit prin vreme și consider că-i firesc,
Al meu vers aduce-n suflet tot ce-i cald şi omenesc.

Prind oftatul că-nverzește, oare cum de se mai poate,
Inimă, să faci o punte peste-așa singurătate?
Cineva s-a rupt din mine şi parcă şi eu de-acum
Cu privirea umezită aș porni ștrengar pe drum.

A venit din piatră-n piatră pisicuţa-n cizme bej
Şi, de la cules uitată, stă păstaia-n vârf de vrej,
Dar zăresc în deal căsuţa şi-o chemare spre îndemn
Când la geam se stinge becul şi se-aprinde ca un semn.

Marea, dulcea bucurie a trezit prin mine zorii
Şi mă-ntorc în amintire când umblat-am cu feciorii,
Parcă ieri a mea drăguţă făcea semne din odaie
Aprinzând, stingând lămpaşul pentru firea mea vioaie.

Serile cu lună plină, îmblânzite sus pe deal,
Aşteptau cu mine-n suflet doar al dragostei semnal,
Şi întreb cuprins de patimi, inimii să-i aflu leacul: 
“Cine mai stă sus la casa cu obloanele cât veacul?” 

A cuprins-o brusc oftatul pe măicuţa mea bătrână
Şi toiagul plin de grijă tăcut i-a căzut din mână. 
“Stă o fată, puiul mamii, mândră şi deşteaptă foc
Dar s-a dus a ei măicuță şi-a rămas fără noroc!

Cu cine a fost făcută, mama ei n-a spus vreodată
Dar tare-i cuminte fata şi la vorbă cumpătată,
Este cea mai mândră floare cu obraji trandafirii
Și de i-ar trăi și mama, mult prea fericită ar fi.” 

Gându-mi sfarmă sufleţelul şi privesc la cerul gol
Iar un râu duios de lacrimi a pornit din loc, uşor,
Amintirea-şi scoate roibul şi mă cheamă în trecut
Retrezind prin mine focul dorului ce l-am avut. 

„E frumoasă, bat-o vina, cum nu-i alta pe pământ
Ne-ntrecută e la carte, şi la versuri, şi la cânt.
Poartă-n ochi adâncul mării, şi mai vreau ceva să-ți spui
Lumea zice pe la colţuri c-ar fi fata... nu ştiu cui!

Dar căsuţa ei e tristă, zice mama ca prin vis, 
Și destinul domnișoarei e de Domnul nostru scris,
Îți mai zic o vorbă, maică, şi cu asta vreau să tac:
Fata are-n toată curtea numai flori de liliac. “ 

19.08.2018