Pământul

Tot mai greu este pământul, tot mai grea este menirea
Și să nu picăm din lume într-un gol imens, stingher,
Sufletele noastre tandre când spre noi vine pieirea,
Să nu-ngreuneze scoarța, plutesc molcom către cer.

Și-acest bulgăr de țărână ca un ou rotund și mare
Cum de stă de unul singur chiar în spațiu agățat?
Eu de sunt cuprins de trudă și scăldat în supărare
Nu pot sta nici în picioare, nici întins, nu pot, pe pat.

Dar de când s-aprinse lumea cineva a vrut să fie
Pură, flamură, albastră cu parfum de viorea
Și-a pus nuca de iubire într-o brazdă-ntoarsă, vie,
Pentru-ndrăgostiții lumii, toți s-avem în cer o stea.

Steaua mea a fost subțire prin păienjenișul firii
N-a ținut prin vremea dusă adăpost la trupul meu
Și să-mbrac trăirea-n vise pe oceanele iubirii
Trupul meu a luat căldura din giulgiu lui Dumnezeu.

15.02.2019