101
Gându-și saltă valu-n Soare din a lumii-nțelepciune
Cum s-a ridicat zburdalnic focul aprig din cărbune
Și cu cât mai multe valuri își duc zboru-n infinit
Cu atât omu-n Marea lumii va fi veșnic fericit!
102
Vorba ce se naște-ndată tot îndată va muri
Și-n urechea pofticoasă prea putin va cântări
Veșnic să-i auzi parfumul, dacă sigur asta vrei,
Pune-ți vorba să coboare peste buza de condei.
26.04.2019
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereAM CĂUTAT
RăspundețiȘtergereNicolae Labiș
Am căutat şi caut. Căutând
M-am pomenit greşind. Din când în când
M-am pomenit din vina mea flămând
Şi m-am însîngerat în spinii
De pe cărările spre zările luminii.
Dar dacă cineva gigantic va veni
Şi mi-ar rosti: Eu îţi dau viaţa toată
Neîncepută, nepătată,
Dar să mi-o dai apoi în seamă mie
S-o duc înspre visata zare purpurie
Pe drum neocolit, de netezime,
Pe drumul neştiut decît de mine...
Deci astfel de mi-ar spune
Eu aş simţi că tot ce-mi spune-i putred,
Cu hotărîre i-aş răspunde: - Nu cred!
De poţi schimba secara-n trandafir,
De-mi poţi schimba viaţa, nu mă mir:
Chiar de-ai schimba bătrânii în copii,
Drum drept şi neted tu nu poţi să ştii -
Şi chiar de-ai şti, păşind în urma ta
Nimic n-aş mai simţi şi n-aş vedea.
Eu sînt aici, cu fraţii mei în jur,
Cu ei mărşăluiesc şi rîd şi-njur,
E-un soare faţa-n raze să ne scalde,
Păşind spre el străbatem ţinuturi tot mai calde
Iar de priveşti atent la cercetare
Şi nouă de pe frunte prind raze să ne zboare.
E drumul greu. Străbatem prăpăstii şi cascade
Şi suferim, dar ştim c-aşa se cade.
Ţinuturile-acestui veac lung, clocotitor
Vreau doar cu paşii mei să le măsor.