95
Lumânare-aprinsă-n cântec este sufletul din noi
Farmec plin de vrajă mută-n picăturile de ploi,
Când tristețea-n poartă-ți bate și ai sufletul posac
Ești un nufăr fără-aripi rupt de crivățul buimac.
Între vorbă și-ntre gând sunt oceane de tăcere
Vorba-i pasăre zburată ce-n văzduhuri iute piere,
Numai gândul, bată-l vina, orișicât l-ai primeni
Nu va scoate, niciodată, păsări care pot răni
23.04.2019
Ca întotdeauna, a fost ca niciodată
RăspundețiȘtergereGândul - mândrul flăcău
iar vorba - dulce fată
Îmbrăţişarea lor, sărut furat o clipă
Avea ceva de zbor, cu-o singură aripă
ce ne-mplinit e zborul tristeţii amăruie!
să-i alinăm mâhnirea ce-ar vrea să îi răpuie
un ultim bob de dulce, ca zâmbetul de fată
iubită de noroc, mai mult ca niciodată...
să pătimim şi noi, dar să iubim cuvântul
când pace ne dorim, cât poate duce gândul
bucurii!
Ca de obicei, frumos, Aduța. Mă bucur de fiecare dată când lași lira-nmugurită să-mi coboare peste vers. Te mai aștept cu drag. Considerație.
ȘtergereNufăr, liliac, narcisă viața omului e scrisă n-ai în mâini prea multe sfori să pui lațuri pe ninsori să curmi negura din vise să descui porțile-nchise si rămâi ca lângă-altare tu c-un rai si-o-mbratisare
RăspundețiȘtergereFoarte frumos, Denysa. mă bucur și pentru versurile tale pline de lirism. Cu drag.
RăspundețiȘtergere