Ce să fac eu, Doamnă ?

Ceva moare-n mine. Durerea mă strânge,

Tristă printre nouri luna sângera

Că-ntr-o seară rece am simţit că plânge,

Aruncând mănuşa, Doamna ce-mi plăcea!

Cad din boltă stele, plânsul își ia partea

Dar destinul șubred nu mi-l pot forţa.

Azi, cu resemnare, am ieşit din cartea

Unde șade-n file numai  Doamna mea!

Mugurii speranței mor pe rămurică

Se strecoară-n iazuri cerul tot mai crud,

Coboară din slavă-n zbor de turturică

Luna să mă îmbune, jalea să n-aud.

A pierit și  steaua ultimelor patimi

Şi-a luat parfumul zorilor de zi,

Nu mai cred în lume, nu mai cred în datini,

Ea mi-era speranța verbului "a fi".

M-am crezut o clipă prințul bucuriei

Și-mi zideam visarea într-un cântec rar,

Astăzi doar mă-ntreb, obosit și… vai,

Ce să fac eu, Doamnă, cu atât amar?

O puteam cunoaste, molcom, pe-ndelete

Și doream de-a pururi noi sa fim iubiti,

Dar în miezul vrajei, ea mi-a zis: poete,

Noi prin verighete… suntem despărțiți !