Scoica tăcerii

Dezgropată din minciună ziua sângera pe gleznă,

Umbra, fără de-ndoială,  pune plasture pe ea.

Numai ceaţa peste vie ia-ntunericul din beznă

Şi-l îngroapă sub un frasin cu frunze de catifea.

Carnea face valuri roşii prin mareele solare

Aruncând la colţul pozei paşaportul ideal

Şi prin voluptăţi striate, inima cu tiv de sare,

Când oftează în adâncuri urcă bulele pe val.

Din oglinzile de Soare, fix în jurul orei unu,

Se porni rebeliunea printr-un zăngănit nervos,

Din petale de lumină, un pistil îşi scoase tunul

Şi în urma lui vin țepii unui trandafir gelos.

Gravitează-n spaţiu dorul cu petalele de lună

Ca un mac cu buze roşii legănat duios de vânt,

Din lagunele uitării, harpa razele-şi adună

Să-ncropească o cunună pentru fiece cuvânt.

Curcubeiele trezite și-au pus florile-n căruţă,

Din vertebrele visării se ridică-un dor vioi,

Iar ciurdarul dimineții, în priponul de văcuţă,

Leagă steaua să nu plece domnişoară, pe zăvoi.

Şi în noaptea următoare, după ce-au trecut o mie,

Ai tăcut, Şeherezadă, ca un sunet stins de Nai.

Legământ fac cu Măritul - îi dau viaţa mea simbrie -

De-arunci scoica de-ntuneric să văd perla-n care stai.

Şi-am rămas pe-o rază stinsă privind florile tăcerii

Cum visează neînţelese de cu seară până-n zori

Şi-n iatacul aşteptării - râsu-n inima durerii -

Este mult mai suportabil... ca tăcerea unei flori.

10.05.2016