Lăstarul vremii ţipă...

Lăstarul vremii ţipă sub sabia luminii, 

Geru-şi rupe şira pe sârmă la uscat,

Forcepsul extrage din pântecul genunii 

Un lac de întuneric cu gust de cer sărat. 

Prin venele ivite un munte-şi distilează 

Un abur ca o vrajă ţâşnită dintre stânci,

Coboară-n zbor înaltul şi iute desărează 

Tot cerul enigmatic cu ochii lui adânci. 

De peste miazănoapte vine o ploaie lină 

Şi cad meteoriţii în palmele de lut. 

Încorsetate-n vrajă, prin valuri de lumină, 

Grăunţele de viaţă să vină, au început. 

O mână nevăzută dansa ţâşnind din ape. 

Îşi puse Universul la ceasul lui mustăţi. 

Se îndreptară Polii când vrură să se-adape 

Cu paşii de lumină spre-opusele cetăţi. 

Brusc, pică în uitare bin-bang-ul creator. 

Se caţără din mugur un verde aromat 

Şi fluviul de milenii porni de la izvor 

Cum de la mamă pleacă feciorul însurat. 

Miroase-a smirnă-n pântec, stelarii maci apar,

E prima primăvară care-a venit pe-aici 

Şi-o tandră paparudă urcată-ntr-un lăstar 

I-apleacă fruntea verde spre casa de furnici. 

Secundele în hoardă se căţărau prin spaţiu 

Şi-un fulger enigmatic din primul bici trosni 

Plămânul nemuririi sorbi cu-adânc nesaţiu 

Din roata luminoasă ce-n boltă se ivi. 

Ascute-ncet albina un ac de-nţepătură 

Şi stupul şi-l aşează pe ramuri de idei.

Din staulul de nouri porni cu hamu-n gură 

O lună nărăvaşă cu trupul de scântei. 

Se limpezeşte zărea, sălbatecul se-aşează 

Şi vesel suflă vântu-n stâncoase guri de nai, 

Natura-i rânduită şi toate stau de strajă... 

Să-i facă, metafizic, lui Dumnezeu un ceai.

Şi mi-a zidit destinul aşa cum se cuvine 

Un curcubeu tomnatic ce râde după ploi...

Dar, unde-mi eşti, iubito, ca sufletul din mine 

Să-l luminezi de-a pururi cu ochii tăi vioi?

31.12.2015.