O pauză-n destin

În mine ca-ntr-o gară dorinţele se-mbină,
Răchitele iubirii se perpelesc plângând.
Din suflet se despică fântâna de lumină
Şi-nfrigurată cade pe iarba unui gând.

Cocorii depărtării se duc spre miazănoapte
Și țipă-n zbor tomnatic prin aerul pustiu.
S-a confiat lumina din versurile coapte
Şi-apare corbul vremii cu ciocul sidefiu.

S-au depărtat de mine şi stelele şi cerul
Şi-apar în poieniţă covoarele de stânci.
Ei şi? Nu-mi pasă de se coboară gerul
Pe trupul meu ca lutul cu brazdele adânci.

O lebădă pe ape, ce mă iubeşte întruna,
De dorul meu pătrunsă, a lăcrimat duios.
Prin petice de nouri, sfios, pășește luna
Lăsându-şi peste dealuri argintul răcoros.

Au năpădit şopârle prin ierburile vieţii
Şi tot mai larg pustiul se-ntinde pe pământ,
M-am furişat în mine şi m-au uitat poeţii
Şi lira mea albastră s-a scuturat sub vânt.

Dar, undeva-n sertare, tăcerile respiră,
Sau poate că prin vişin poemele roiesc.
O, preafrumoasă doină, prin mugurii din liră
Anunţă-mi cititorii că n-am să-i părăsesc!

Aşa că nu fi tristă, tu, lebădă-a iubirii
Doar astăzi e la mine o pauză-n destin,
Cu aripi largi de versuri spre cerul fericirii
Te-nalță graţioasă din bălţile de chin
Că-n vara poeziei prin flori am să revin.      

23.07.2016