Dorul de casă

Dorul de vatră mă cheamă fierbinte

E vremea iubirii și-acasă mă duc

Tăcerea se-ntinde, duioasă, cuminte

Ca luna senină pe creanga de nuc.

O văd pe măicuța cum iese la poartă

La gură se șterge cu mâneca grea,

Cu roua-n privire, ea zilnic așteaptă

Să vadă frumoasa, logodnica mea.

Prin ierburi plăpânde apare frăguța,

Mărul prin muguri visează stingher,

Din buze lemnoase troznește căsuța

Ce poartă pe umeri vazduhuri de cer.

Copacii suspină prin șoaptele mute

Și curcile-n vie se-agită ciudat

Că puiul de caine, adulmecă iute,

Venirea-mi sfioasă, prin vesel lătrat.

Un plop somnoros își face safteaua

Când zorii pe dânsul veniră buluc,

Își pune la poartă, măicuța, basmaua

Și-așteaptă să vadă ce noră i-aduc.

Mașina oprește la gardul cât veacul

Singur cobor, sfios și plângând

Și mama îngână: “ce tris e, săracul,

Acasă nu-mi vine c-o fată, nicicând."

  

Cu ochii de zână la mine ia seamă

Din mână îi cade toiagul bătrân

Și parcă pe spate am râuri de teamă

Și-oftatul, de-ndată, devine stăpân.

“Ah, da, copile, acu mi-aduc aminte,

Șoptește timidă, tu spus-ai c-aduci

O noră frumoasă, tăcută, cuminte

Ce poartă-n privire otava din lunci.

Dar, îngerul mamii, se scurseră anii

Și văd că nici astăzi nevastă nu ai,

Te plâng prin livadă, cireșii, castanii

Cu lacrimi albite în miezul de Mai.”

Si-ncepe smerită la cer să se-nchine

Și-o lacrimă-i cade purtată de vânt,

Ea simte, sărmana, că viscolul vine

Și pasul mi-e singur pe negrul pământ.

„Ah, da, măicuță și eu mi-aduc aminte

Ce spus-am, odată, în vremea de-atunci:

Că noră ți-aduc, frumoasă, cuminte

Ce poartă-n privire otava din lunci.”

Las ochii să-mi cadă în lutul visarii

Prin lacrimi amare pornite șuvoi,

Dar simte, măicuța, sub liniștea zării,

Că-n mine e rana rămasă din Doi.

17.02.2018