Cu pantofi de
catifea albastră, Moartea, mi-a-ntors filele,
Când răceala tare-nșurubată, iute, mi-a-ncurcat pastilele.
Transpiram cuprins de-o toropeală, vânt sălbatec vâjâia-n urechi,
Şi când febra m-a cuprins în brațe, îmi pierdusem ochelarii vechi.
Am luat, ce-i drept, cam multe, dar am zis în taină: nu-i nimic !
N-ar putea pastilele să rupă un bărbat aşa de tare şi voinic !
Am căzut. Strada s-a pişcat de buză. Apele curgeau pe mine-n van.
Lumea nu mă lua deloc în seamă și păream al străzilor golan.
Dar, deodată, tandră, lângă mine, Moartea, se uita cu ochii vii,
Doamne, în privirea ei senină, desluşeam covor de bucurii.
Dulce, ‘naltă, rece și mlădie, în costum de noapte fără-ostoi,
Îi plăcea frumos, ca-n șezătoare, să stăm la taclale amândoi.
Îi juca-n priviri lumini mistuitoare, aşa ochi, eu încă n-am văzut,
Și pastilele ce dănțuiau în mine, să mă salt din șanțuri, n-ar fi vrut.
Dârdâiam ca prins de negre friguri, limba s-a lăsat greoaie-n jos,
Numai Moartea surâdea voioasă, cu-al ei chip senin şi maiestos.
Fusta neagră-n pliuri aşezată, ca turnată îi venea prin veac,
Doamne, ce mireasă atrăgătoare, m-ar dori de soţ aşa sărac?
Purta-n păr izvoare de-ntuneric, stele se cuibăreau prin el,
Şi prin mine înflorea dorinţa să-i admir ciudatul sufleţel.
Străluceau brățările-i pe mână, vrajă şi parfum lăsa în jur,
O iubeam cum alta nu iubisem, cu candoarea sufletului pur.
Dar ogarii rătăcirii mele, mi-au gonit visările din lanț
Și mireasa, speriată tare, îngândurată, m-a lăsat de braţ.
Auzii prin ceața-nvăpăiată, asistenta când mă intuba:
Îl salvăm, în ham de ţinem, crâncena, otrava asta rea !
Nu mai ştiu nimic de-atunci de mine, anii trec prin nucul pătimaș
Dar troiţă-n palme-mi ţine, lumânări, la margini de oraş.
Și zăresc prin amintirea vremii, tânăra mireasă cu ochi verzi
O așa de înmiresmată fată, suflete, cum ai putut să pierzi?
14.03.2018
4.45
Când răceala tare-nșurubată, iute, mi-a-ncurcat pastilele.
Transpiram cuprins de-o toropeală, vânt sălbatec vâjâia-n urechi,
Şi când febra m-a cuprins în brațe, îmi pierdusem ochelarii vechi.
Am luat, ce-i drept, cam multe, dar am zis în taină: nu-i nimic !
N-ar putea pastilele să rupă un bărbat aşa de tare şi voinic !
Am căzut. Strada s-a pişcat de buză. Apele curgeau pe mine-n van.
Lumea nu mă lua deloc în seamă și păream al străzilor golan.
Dar, deodată, tandră, lângă mine, Moartea, se uita cu ochii vii,
Doamne, în privirea ei senină, desluşeam covor de bucurii.
Dulce, ‘naltă, rece și mlădie, în costum de noapte fără-ostoi,
Îi plăcea frumos, ca-n șezătoare, să stăm la taclale amândoi.
Îi juca-n priviri lumini mistuitoare, aşa ochi, eu încă n-am văzut,
Și pastilele ce dănțuiau în mine, să mă salt din șanțuri, n-ar fi vrut.
Dârdâiam ca prins de negre friguri, limba s-a lăsat greoaie-n jos,
Numai Moartea surâdea voioasă, cu-al ei chip senin şi maiestos.
Fusta neagră-n pliuri aşezată, ca turnată îi venea prin veac,
Doamne, ce mireasă atrăgătoare, m-ar dori de soţ aşa sărac?
Purta-n păr izvoare de-ntuneric, stele se cuibăreau prin el,
Şi prin mine înflorea dorinţa să-i admir ciudatul sufleţel.
Străluceau brățările-i pe mână, vrajă şi parfum lăsa în jur,
O iubeam cum alta nu iubisem, cu candoarea sufletului pur.
Dar ogarii rătăcirii mele, mi-au gonit visările din lanț
Și mireasa, speriată tare, îngândurată, m-a lăsat de braţ.
Auzii prin ceața-nvăpăiată, asistenta când mă intuba:
Îl salvăm, în ham de ţinem, crâncena, otrava asta rea !
Nu mai ştiu nimic de-atunci de mine, anii trec prin nucul pătimaș
Dar troiţă-n palme-mi ţine, lumânări, la margini de oraş.
Și zăresc prin amintirea vremii, tânăra mireasă cu ochi verzi
O așa de înmiresmată fată, suflete, cum ai putut să pierzi?
14.03.2018
4.45
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vâ mulțumesc ....