Eşti Elena mea

Eşti Elena mea şi Troia
Cu tine-i pe acelaşi drum.
Nu-s lovit de paranoia
Dacă vreau să-ţi vin acum.

După mine trag un munte,
La picioare marea am
Şi cu pleata-n vânt, pe punte,
Caut Troia c-un ochean.

Am oşteni de bună seamă,
Brazii din pădurea mea,
Cu trei scuturi de aramă
Făcute din corn de stea.

După atâta depărtare
În auz c-un glas de val,
Eu, pe ţărmul tău cu soare,
Voi înfige-un cort pe mal.

Tu, Elena mea măiastră
Cu ochii sprinteni, cu temei,
Eşti în epopeea noastră
Cea mai dulce-ntre femei!

Miezul nopţii suflu-şi mână
Peste zidul învechit
Şi cetatea mână-n mână
E cu somnul istovit.

Numai tu cunoşti finalul
Care nu e cum a fost,
Nici eu nu ascut pumnalul
Într-o pierdere de rost.

Şi dă-mi voie să schimb mitul
Şi să-ţi fiu un Făt Frumos.
N-am să intru cu cuţitul,
Ci cu versul meu duios

Îţi cobor pe funii-n suflet,
În sublimul diafan,
Dintr-un pântec de răşină
Cu miros de cal troian.